Oare câţi dintre noi am căutat sau cautăm o soluţie magică, prin care să rezolvăm anumite „probleme” ale copiilor, în special ale copiilor mici, care vorbesc puţin sau deloc şi au dificultăţi în exprimarea sau gestionarea emoţiilor? Pe ei am vrea să îi facem să nu mai plângă, să ne asculte, să doarmă toată noaptea ( de preferat singuri şi să doarmă şi la prânz vreo trei ore), să nu mai lovească, să nu mai muşte, să fie veseli şi să vorbească frumos, să mănânce etc.

Există oameni care merg şi la psihoterapeuţi – şi bine fac – , dar unii abordează greşit problema atunci când spun că duc copilul la psiholog. Pentru că niciodată, în cazul unui copil, nu se lucrează doar cu acesta, ci cu întreaga familie.

Indiferent, însă, de modul în care alegem să abordăm „problema” – căutând sfaturi în cărţi sau pe internet, cerând ajutorul unui psihoterapeut sau încercând să vorbim cu copilul – modalitatea prin care aceasta se rezolvă – şi se rezolvă – este, mereu, prin joacă.

Copiii nu au încă dezvoltate toate mecanismele pe care le are un adult. Să nu cumva să ne imaginăm că, dacă merg la psiholog, se aşează acolo, pe un scaun şi vorbesc sau stau cuminţi şi îl ascultă pe terapeut cum le povesteşte despre ce şi cum să facă. În mod normal, acolo se joacă!

Dacă adulţii ar învăţa să se joace mai mult, deja viaţa ar fi mult mai uşoară şi mai frumoasă. Şi pentru copii, dar şi pentru ei, pentru că râsul este vindecător şi benefic, indiferent de vârsta pe care o ai. În plus, în cazul unor evenimente mai semnificative, poate chiar traumatizante, trăite de copii, joaca face adevărate minuni.

În acest sens, vreau să recomand o carte cu adevărat minuntată, care m-a ajutat şi mă ajută încă, în momente dificile. Ea este utilă şi dacă nu trecem prin momente dificile ci vrem, pur şi simplu, să ne facem viaţa şi mai frumoasă.

Reţete de jocuri. De ce şi cum să te joci cu copilul tău, scrisă de Lawrence J.Cohen, este mai mult decât o carte care vine cu propuneri de jocuri. Este o carte în care ni se explică importanţa jocului pentru copii, dar şi pentru adulţi, şi este presărată cu o mulţime de exemple practice. În plus, înăuntrul ei vom găsi şi soluţii pentru abordarea diverse momente dificile cu care ne confruntăm în creşterea copiilor noştri. Rezultatele sunt pur şi simplu uimitoare şi voi oferi un exemplu propriu.

La un moment dat, copilul meu de 3 ani îl respingea, destul de categoric, pe tatăl său. Am exclus o sumedenie de posibile cauze. Tatăl era şi este foarte implicat şi prezent în viaţa noastră. Eu nu îl vorbeam de rău în faţa copiilor şi noi nu ne certam în faţa copiilor. Atunci când exista, totuși, o situaţie mai tensionată – normală – , încercam să ne şi împăcăm în faţa lui. În plus, am încercat să vorbim cu el, atât eu, cât şi tatăl, dar nimic nu funcţiona. Copilul îl lovea sau îl muşca şi nu accepta, sub nicio formă, să fie îmbrăcat, sau hrănit, sau orice altceva de către tată (cu câteva mici excepţii).

Fuseseră o serie de schimbări în viaţa noastră. Puteam lega, indirect, de ele „problema”, dar asta nu schimba cu nimic faptul că nu reuşeam să găsim o soluţie, deşi făceam totul bine şi făceam tot ce puteam noi. Copilul era furios şi plângea, iar tati, deşi îl înţelegea, se simţea, pe bună dreptate, rănit.

În aceeaşi perioadă, citeam această carte şi am ajuns la o parte ce părea aproape banală, deşi pornea de la o idee destul de serioasă. Atunci când respinge un adult (nu orice adult, vorbim de familie şi de un adult apropiat copilului, cum este un părinte) copilul de fapt îşi doreşte să se apropie, dar nu poate şi nu ştie cum să facă asta. Plus că, uneori, în ciuda eforturilor părintelui, copilul nu simte că este, cu adevărat, iubit. E o diferenţă între a ştii şi a simţi.

Astfel, era propus un joc, pe care, în primă fază, ne-a fost greu să îl jucăm pentru că nu eram obişnuiţi. Partea interesantă e că această primă fază a durat cam 5 minute şi s-a lăsat apoi cu râsete de toate părţile (mai puţin din partea fetiţei mai mici, care era foarte contrariată şi nu înţelegea ce se întâmplă). Pe scurt, mami şi tati au început să se „certe”, în joacă, pe copil. Eu spuneam că T. e copilul meu şi doar eu vreau să mă joc cu el; tati spunea fix acelaşi lucru. Am ajuns să ne alergăm prin casă. El fugea şi unul dintre noi îl prindea, iar celălalt se „supăra” şi încerca să îl „recupereze”. Copilul râdea şi noi râdeam şi, printre râsete, am observat ceva ce nu-mi venea să cred că văd. Când era la tati în braţe, îi plăcea să zăbovească mai mult acolo şi când încercam să îl iau eu îl „ajuta” pe tati să „lupte” cu mine. Se vedea clar că îi place să fie ţinut în braţe de către tatăl său. Totuși, ne-am făcut că nu vedem asta pentru că, spunându-i, doar l-am fi intimidat.

Detaşarea a fost instantă şi rezultatele s-au văzut aproape imediat. A început să accepte să facă lucruri şi cu tati, dar şi să petreacă timp de calitate împreună. Momentul cel mai emoţionant, deşi pare, cel puţin pentru noi, desprins dintr-o carte cu poveşti fantastice, a fost acela când, la vreo trei zile după primul joc, tati stătea întins pe canape, trist, dintr-un motiv personal. În acel moment, băieţelul s-a dus la el şi l-a luat în braţe. Aşa, pur şi simplu. Şi vorbim despre un copil care, în general, nu are asftfel de manifestări. Eu am o relaţie foarte strânsă cu el şi, cu toate astea, foarte rar îmi oferă astfel de momente iar atunci când o face, stă foarte în braţe şi-apoi se reîntoarce la joacă.

În concluzie, recomand cu mare căldură această carte. Lawrence J. Cohen scrie mult mai frumos decât am fost eu inspirată să o fac astăzi. Eu am cumpărat cartea după ce am citit despre ea aici.

Sursa foto