O lună de blog…

Acest articol este, în primul rând, pentru mine 🙂

Titlul corect ar fi o lună şi câteva zile de blog, dar aleg să omit zilele. Mi-am dorit să scriu acest articol în ziua în care avea să împlinească blogul o lună. Să îl sărbătoresc, cum ar veni. Luna asta nu am reuşit însă să îmi sărbătoresc nici ziua mea de naştere – deşi, cu siguranţă, am petrecut-o într-un mod absolut special, fără ca special să însemne şi bun . Pe cea a blogului nici nu mi-am amintit-o.

Nu mă plâng, doar constat. Măcar, dacă e să recitesc asta peste ani, să înţeleg de ce. Că de amintit, nu sunt sigură că vreau să îmi amintesc detalii.

Pare că a trecut mult din ziua în care am construit acest blog.Atunci a fost, pur şi simplu, o nebunie şi am riscat toţi banii pe care-i dădusem – nu eu – şi era să îi pierdem cu un click. Nu mai stiu dacă am precizat pe undeva că nu aveam nicio treabă cu construirea şi administrarea unui site. La modul „deloc”, fără ca acum să se fi schimbat cu foarte mult lucrurile. Am evoluat însă, chiar dacă mai am încă multe de învăţat.

Avusesem, înainte, pret de vreo trei luni un blog gratuit, pe care publicasem câteva articole. Eram un cititor fidel eu, alături de soţul meu. Nu am spus la nimeni altcineva de el. A fost interesant, dar scriam fără să acord prea mare atenţie. Lucrurile s-au schimbat radical după ce s-a născut acest blog, în sensul că am început să acord mult mai mare atenţie, verificându-mi articolele, sau ajustând dimensiunile în aşa fel încât să poată totuşi fi citite şi de alţii. Scriu prea mult în general şi îmi e greu să mă opresc. M-au ajutat în acest sens concursurile organizate de Radio Guerrilla la care am decis să particip şi a căror cerinţă e să scrii pe teme date în maxim o pagină. Nu am câştigat niciunul, dar am câştigat un loc la ei pe site şi ăsta pentru mine a fost un feedback foarte important.

Mă gândesc că în atenţia mai mare pe care am acordat-o acestui blog a contat şi faptul că a fost primit cadou şi nu a fost totuşi gratuit. Nu costă o avere, dar contează. În acelaşi timp, a contat şi faptul că, extrem de rapid, am început să am urmăritori. Înainte să spun eu tare că am blog. Încă nu înţeleg prea bine cum funcţionează lucrurile şi cum au reuşit oamenii să mă găsească pe mine. Internetul ăsta are încă multe necunoscute pentru mine. Le iau ca atare.

A mai contat şi faptul că am un nume scris frumos de prietena mea cea mai bună (Mulţumesc!). Asta m-a făcut să-l văd, înca de la început, ca pe ceva deosebit, al meu, făcut pentru mine. Da, template-ul e unul clasic wordpress şi, probabil, cel mai simplu, dar am un nume al meu şi nu e scris cu Times New Roman.

Mă gândeam acum să scriu de unde vine numele, dar parcă totuşi nu… E clar că nu voi uita vreodată numele ăsta, din moment ce botezul, aşa cum spuneam în prezentare, mi l-a făcut copilul meu. Ce pot însă să spun sigur e că n-are nicio legătură cu sensul de bază al cuvântului. Mă îndoiesc chiar de faptul că băieţelul ştie ce-i aceea o ducesă.

Mă învăţasem cu blogul şi îmi plăcea să scriu. Mi-am propus să scriu în fiecare zi, de luni până vineri şi în weekend, doar dacă am timp. Dacă nu mă înşel, am publicat cel puţin un articol în fiecare weekend, deci nu am rezistat fără.

În perioada în care am fost în spital mi-a lipsit tare. Am scris un articol acolo, în prima seară şi era cât pe-aci să-l public. Poate că m-ar fi ajutat pe moment, acolo, dar altfel mă bucur că nu am făcut-o. Era mult prea multă emoţie şi mult prea mult subiectivism acolo. Nu ştiu nici eu exact ce vreau cu blogul ăsta, dar sigur nu-mi doresc să îl transform într-un jurnal personal. Nici nu cred că aş putea şi ar muri, probabil, în câteva zile. Deşi scriu de prin clasa a II-a şi compun cu mult înainte de a fi învăţat să scriu, nu am reuşit niciodată, în ciuda perseverenţei din anumite perioade, să scriu un jurnal.

De fapt, la persoana I scriu de mai puţin de un an, deci sunt foarte începătoare. Scriam şi încă scriu proza fantastică. Rămâne de văzut dacă voi scrie la un moment dat ceva de genul ăsta pe blog. În acest moment nu îmi propun şi nici nu simt că pot face asta.

După ce nu mi-am publicat articolul în prima seară petrecută în spital, apoi nici nu am mai avut energie să încerc măcar. Când ne-am întors acasă şi am început să ne revenim, deşi îmi fusese dor de blog, să public din nou mi s-a părut totuşi greu. Aveam articole deja scrise. Nu am simţit în aşa fel încât să le pun. Pentru că blogul ăsta e al meu şi scriu cum simt şi ce simt şi cred, chiar dacă un pic mai atent ca acum două luni. Într-un final însă, tot despre mine e şi nu puteam pune nişte articole în care da, cred, dar pe care în acest moment nu le simt atât de bine, căci mintea îmi e încă ocupată de altele.

De fapt, chiar azi mi-am dat seama că acum aş avea, probabil, nevoie, să scriu în stilul meu clasic. Să-mi las imaginaţia să zburde în locuri necunoscute, să nu-mi propun să transmit un mesaj ci doar să simt şi să scriu şi să accept orice vine. Asta e ca un fel de drog aşa. Nu pot trăi fără asta, dar nici nu simt că aş putea acum să public o parte atât de profundă din mine pe blog.

În concluzie, nu ştiu exact ce şi cum voi face- dacă timpul nu ar fi o problemă în viaţa mea, nici nu s-ar pune problema astfel – dar ştiu că îmi e drag blogul şi că felul ăsta de a scrie începe să devină al doilea mare drog. Pe primul nu-l controlez eu. Mă domină el şi nu pot să-mi propun să scriu ceva. Ideile vin şi dacă nu am pix sau laptop ele tot nu se opresc. Continuă să curgă şi să-mi invadeze mintea şi sufletul şi să mă desprindă cumva de realitatea asta.

În ceea ce scriu pe blog însă, deţin eu controlul. Scriu ce vreau, când vreau, cum vreau şi îmi place şi asta. A inceput să mă prindă bine de tot şi, scriind acum, îmi dau seama că nu aş putea renunţa, în ciuda pauzei neaşteptate şi nedorite pe care am avut-o.

Îi spun astfel „La mulţi ani!” blogului meu, deşi „viaţa” lui abia a început să se numere în luni şi sper tare ca, peste un an, când expiră cadoul (căci e plătit pe un an) să fim încă cel puţin la fel de legaţi şi să continui. Vom vedea însă, la momentul potrivit. . Până atunci, rămâne doar să scriu şi mai am aproape 11 luni ca să fac asta!

Photo by Mel on Unsplash