După ce, până acum câteva săptămâni, Tudor – 3 ani şi jumătate – a fost pisică şi a decretat că suntem o familie de pisici, de vreo câteva zile şi-a schimbat părerea.

În timp ce ne pregăteam de somnul de prânz – cu menţiunea că urma „să nu închidem ochii, ci doar să stăm aşa întinşi, să ne odihnim şi să mai vorbim şi noi” – mi-a spus că surioara lui mai mică este pisică, iar el este căţel.

Eu, curioasă din fire, n-am avut de lucru şi l-am întrebat : „Dar noi, mami şi tati, ce suntem?”

„Hmm… nu ştiu…”, zice el şi stă pe gânduri câteva clipe, după care adaugă, vesel, privindu-mă drept în ochi : „Tati e bou şi tu esti vacă!”

Reacţia mea, probabil, nu a fost cea mai bună căci l-am luat în braţe şi l-am pupat, cu greu stăpânindu-mi hohotele de râs. Ce-i drept, la noi în familie, cuvintele care desemnează un animal sau altul nu au fost vreodată folosite cu conotaţie negativă. Se întâmplă asta, însă, în viaţa reală, şi dacă prin reacţia mea l-am încurajat să-i facă şi pe alţii boi sau vaci, îmi cer scuze, anticipat. Sper să nu o ia personal.

La fel am făcut şi eu, deşi, recunosc totuşi, parcă-mi plăcea mult mai tare când eram pisică. Un miau parcă iese mai uşor din gură, chiar şi în public. Un „mu” însă… nu sunt chiar aşa sigură… Chiar dacă nu pare, totuşi, corect faţă de văcuţe. Adică de ce-i aşa drăguţ să fii pisică şi să fii vacă nu? Şi cum să-i explic asta copilului?

În altă ordine de idei, atitudinea (foarte) animal friendly a copiilor mei, dar şi faptul că ei cunosc deja o mulţime de animale – Da, T. cunoaşte diferenţa dintre un emu şi un struţ de pe la 2 ani şi mă mândresc cu asta! 🙂 – se datorează, în primul rând, faptului că noi iubim animalele – în ciuda unei alergii care pe mine mă împiedică să le ţin în casă. În plus, am avut, încă din primele luni, o mulţime de cărticele cu animale pe care le-am citit, de sute de ori, împreună. Ca idee, am preferat cărţile cu poze reale ale animalelor şi nu cu desene. Acestea din urmă îşi au rolul lor, dar nu în acest context.

Totuși, pentru că fotografiile şi cuvintele nu au au cum să fie suficiente, era nevoie ca ei să și vadă şi să atingă aceste animăluţe. Vizitele la noi la ţară nu prea au cum să compenseze dezavantajul pe care-l are viaţa la oraş din acest punct de vedere. E drum prea lung şi ajungem mult prea rar acolo.

Căutând alternative în apropiere am găsit, în Pantelimon, lângă Bucureşti, un loc pur şi simplu minunat, în care am fost deja de multe multe ori până acum. Ferma Animalelor se întinde pe o suprafaţă foarte mare (peste 40 000 mp) şi adăposteşte majoritatea animalelor domestice cunoscute, de la capre, oi sau vaci până la iepuri şi porci. Mai găsim acolo găini, cocoşi, raţe, gâşte şi multe altele.

Ce e şi mai atractiv e că majoritatea animalelor sunt prietenoase. Copiii nu doar le observă ci le pot atinge sau hrăni, iar asta e deja o experienţă la un alt nivel.

Ferma este împânzită cu zone cu multă iarbă – pe care se poate călca- , dar şi cu o mulţime de locuri de joacă pentru cei mici. Între acestea din urmă ies în evidenţă cele două trambuline uriaşe, unde copiii cu vârsta peste trei îşi pot consuma energia inepuizabilă pe care o au.

Dezamăgitor pentru unii părinţi ar putea să fie faptul că unii copilaşi par atraşi mai degrabă de locurile de joacă decât de animale. Aşa am fost şi noi în prima zi, când ne-am petrecut jumătate din timp rugându-l pe băieţel să se oprească din săritul la trambulină şi să meargă împreună cu noi să vizităm animalele. Am deschis apoi ochii, cu adevărat, şi am văzut cât de fericit era acolo, sărind. Am mai văzut şi că nu aveai cum ajunge sau pleca de la trambulină fără să vezi şi animalele (pentru că, în primul rând, e o fermă). Ba chiar, pe unele le vedeai şi de acolo, iar de auzit le auzeai peste tot.

După asta mi-am amintit că ideea e să-i placă animalele şi nu să-l forţez să stea lângă ele să le privească, fapt ce ar putea avea exact efectul invers. Copiii care cresc la ţară nu stau să privească animalele ca la muzeu. Cresc şi trăiesc înconjuraţi de ele; se joacă pe lângă ele şi nu neapărat mereu cu ele. M-am relaxat astfel şi-am profitat de faptul că puteam sta liniştită pe un scaun fără să îngrijesc de copii. Bebeluşa dormea, iar Tudor se bucura din plin de trambulină. Aş vrea să pot transmite asta şi celorlaţi părinţi pe care i-am văzut, la fel ca noi, rugându-şi, mai mult sau mai puţin frumos, copii să părăsească locul de joacă şi să meargă la animale.

Rezultatul a fost că, după ce s-a săturat de trambulină şi noi ne resemnasem cu gândul că vom pleca acasă fără să fi petrect prea mult timp cu animalele, Tudor a descoperit că poate hrăni căpriţele şi că nu mai vrea să plece nici de acolo. Şi tot aşa şi, probabil, dacă cei doi copii nu ar fi atât de mici şi nu ar obosi aşa de repede am petrece chiar şi toată ziua la fermă.

De obicei plecăm după masa de prânz, pe care alegem să o servim la Restaurantul Căpriţele Pofticioase. La prima vedere pare că au puţine feluri de mâncare şi destul de clasice. Sunt însă gustoase şi, cumva, pentru toate gusturile: porc/ pui/ vegetarian; prăjit/ grătar/ cuptor; supă cremă/ ciorbă. Mai au clătite cu ciocolată, dar şi orez cu lapte şi sucuri naturale, îmbuteliate sau proaspăt stoarse. Restaurantul este deschis doar în weekend şi pe perioada sărbătorilor legale. Ferma poate fi vizitată şi în timpul săptămânii.

Ce îmi place (şi mai mult) la ei e atenţia la detalii şi faptul că nu doar spun că sunt prietenoşi cu copii. Chiar sunt. La Restaurant se găsesc o mulţime de scaune pentru copii şi nu unul sau două, cum se întâmplă în alte locuri cu la fel sau chiar mai mulţi vizitatori mici. Mai mult, cele mai multe din locurile de joacă sunt acoperite, pentru a îi proteja pe cei mici de soare.

Un alt punct bonus e pentru faptul că nu au reguli de genul „nu aveţi voie să intraţi cu produse alimentare sau băuturi cumpărate din altă parte”. Înţeleg politica celor care aleg să facă asta, sunt sigură însă că cei de la Ferma Animalelor nu pierd nimic, din contră. Mâncarea de la restaurant este accesibilă ca preţ şi gustoasă. Aş alege, categoric, mâncarea de acolo, în locul unui sandwich adus de acasă. Totuşi, pot lua liniştită o gustare, dacă am nevoie să fac asta, în spaţiile special amenajate.

Pentru a hrăni animalele e nevoie să cumpărăm mâncare specială. Mă gândesc că ar trebui să ştim cu toţii că nu e ok să le dăm să mănânce orice, adus de la noi de acasă. Pentru cei care nu vor să dea bani pe această mâncare – deşi costă doar 2 lei – oamenii au cel puţin un moment pe zi, când aduc găleţi cu iarbă sau varză, fără bani, pentru copiii ce îşi doresc să hrănească animalele. Mai mult, copiii se pot spăla pe mâini după ce fac asta, fără să fie nevoie să meargă la baie. Din loc în loc se găsesc surse de apă care au fix acest scop şi, după ce am menţionat și acest aspect, cred că se subînţelege că locul e şi foarte curat.

Îmi mai place magazinul lor, unde au o mulţime de jucării de calitate superioară. Sunt acele jucării pe care nu le găseşti peste tot. Mai au şi cărţi, aici fiind, de fapt, locul unde am descoperit-o noi pe Pisica Mog. Preţurile sunt absolut normale, fără adaosuri exagerate.

Mai sunt multe de spus, dar e deja prea lung articolul. Puteţi citi despre fermă şi direct pe site, sau, mai bine, îi puteţi vizita. Chiar şi pe vreme rea. Noi am fost azi, când a şi plouat. Din cauza vremii trambulinele nu erau umflate, dar dezamăgirea lui Tudor a durat maxim 5 minute. Asta i-a oferit oportunitatea de a testa tiroliana şi de a vedea şi puii de animale cu care s-a îmbogăţit, mai nou, ferma.

Notă: N-am mai ajuns azi la Făbricuţa de lactate – de unde luam, de obicei, lapte -, iar vacile de la fermă au dormit pe perioada vizitei noastre, motiv pentru care poza e cu o capră. Altfel puneam, bineînţeles, una cu o vacă. 🙂