Când am mers cu băieţelul meu la Grigore Alexandrescu pentru extragerea firelor – intervenţia chirurgicală nu a avut loc aici, deci nu pot oferi vreun fel de informaţii în acest sens- , am putut observa o altă familie, cu un copil mai mic decât T. Cred că avea în jur de 2 ani şi jumătate băieţelul.

În primă fază, mi-a atras atenţia prin faptul că s-a apropiat de T. Voia, cred, să pună mâna pe el, poate să îl mângâie, dar copilul meu nu prea suportă să fie atins de străini, fie ei şi copii, şi a protestat vehement. Părinţii copilului au recţionat instant, i-au spus să fie cuminte, l-au pus pe un scaun şi i-au zis să stea acolo. Apoi, ei doi s-au reîntors, împreună, la Recepţie. Nu era mare distanţa între ei şi copil – aproximativ doi metri – şi îl puteau supraveghea bine, dar, cumva, ideea de a pune un copil de 2 ani jumate pe un scaun, în sala de aşteptare a unui spital, şi a te aştepta ca acesta să stea acolo liniştit şi singur, în timp ce mama şi tata stau împreună, nu prea mi-a plăcut.

Ulterior, ne-am aşezat şi noi pe scaunul liber de lângă băieţel. T. începuse să se agite şi am apelat, bineînţeles, la un filmuleţ pe telefon. Când copilul nu are acces în mod frecvent la astfel de „distracţii”, ele pot face minuni, în situaţii cu adevărat tensionate.

Băieţelul de lângă noi a devenit curios şi încerca să se uite şi el. Eu nu prea ştiam cum să reacţionez, dar m-a „salvat” tatăl lui, care a venit rapid lângă el şi a început să-l certe pentru că nu stă liniştit. Apoi, i-a spus râzând, privindu-mă mai mult pe mine: „Lasă că te linişteşti tu când intri în sala de operaţie. Vezi tu acolo! Îţi trece toată agitaţia asta.” N-am schiţat, bineînţeles, niciun zâmbet şi râsul lui s-a transformat încet într-o grimasă, până a pierit cu totul.

N-am râs pentru că nu mi s-a părut amuzant. În urmă cu 7 zile simţisem pe propria piele cum e cu operaţiile la copii şi e departe de a fi amuzant. Apoi, copilul acela nu mi s-a părut deloc agitat. Comportamentul lui mi s-a părut perfect normal. Nu în ultimul rând, mă gândesc că am putea cu toţii să facem un exerciţiu de imaginaţie. Suntem în sala de aşteptare a unui spital, urmează să ne internăm pentru o intervenţie chirurgicală şi o persoană pe care o iubim mult de tot ne spune ce i-a zis tatăl, acelui copil. Nu ştiu alţii, dar eu nu m-aş simţi bine deloc, iar eu sunt adult. Pentru un copil cred că e mult mai rău. Copiii mici nu-s proşti, cum cred unii. Indiferent de cât de bine vorbesc sau nu, ei înţeleg, de foarte foarte mici, ce spunem noi.

Am ştiut, încă de atunci, că voi scrie un articol pe tema asta, a intervenţiilor chirurgicale la copii, iar ce am povestit mai sus e  exemplul de „aşa nu”. Sunt departe de a fi o mamă perfectă, sau vreun expert care să dea sfaturi. Învăţ însă zilnic din greşelile mele. Învăţ, , sau conştientizez mai bine unele lucruri  şi atunci când scriu. Astfel, în speranţa că va fi un câştig de ambele părţi – pentru mine, căci îmi voi clarifica ce a mai rămas neclarificat din experienţa asta, şi pentru părinţii care caută astfel de informaţii, legat de cum a fost la alţii – voi povesti mai jos cum am manageriat noi această situaţie, deloc plăcută, când copilul nostru de 3 ani şi 5 luni a fost operat.

Pentru că sunt multe de spus, am ales să public articolul în două părţi. Voi vorbi în continuare despre momentul în care trebuie să luăm această decizie, extrem de importantă, şi despre pregătirea pentru operaţie, urmând ca, într-un articol viitor să vorbesc despre intervenţia propriu-zisă şi despre recuperare.

1. Decizia

În astfel de cazuri decizia aparţine părinţilor. Medicii fac recomandări, dar părintele este cel care pune, cu încredere – de preferat – , sau nu, viaţa copilului în mâinile medicilor.

Când vi se spune că e necesară o intervenţie chirurgicală – sau, până la urmă, orice alt tratament invaziv, sau cu riscuri mari –  e bine să cereţi şi a doua opinie, dacă e nevoie şi a treia, în funcţie de fiecare caz în parte. Noi am fost extrem de norocoşi. Medicul pediatru care îl urmărea pe T. a înţeles foarte bine acest aspect şi ne-a ajutat enorm. În strict cazul nostru exista alternativă la intervenţia chirurgicală, dar exista şi riscul de a chinui,  în zadar, copilul cu un tratament invaziv şi controversat, pentru ca, într-un final, să ajungem tot la operaţie. În perioada aceea am mers la medici şi strict pentru consiliere, fără copil, pentru a ne documenta bine de tot. Să selectezi doar informaţii de pe internet, într-un astfel de caz, nu mi s-a părut o variantă sigură.

Am luat apoi cea mai bună decizie pentru copilul nostru şi asta contează enorm. Pentru confortul şi sănătatea copilului, părintele trebuie să fie sigur că ceea ce a ales reprezintă cea mai bună variantă pentru copil. Părintele trebuie să fie împăcat cu decizia făcută. Atunci când părintele este convins de asta, totul devine mult mai uşor. Dacă, spre exemplu, accepţi o operaţie, dar nu eşti 100%  convins de asta, suferinţa copilului tău va fi mult mai greu de suportat , atât pentru tine, cât şi pentru el, căruia îi transmiţi doar confuzie şi nesiguranţă.

A se nota că împăcat cu decizia nu înseamnă că lucrurile vor decurge perfect. Când faci o alegere mereu există riscuri, se poate să şi greşeşti şi să nu fie alegerea cea mai bună. E normal. Contează însă ca tu să fii împacat cu alegerea. Noi am încercat inclusiv să ne punem cumva în locul lui, când va fi mare. Mă gândeam, de exemplu, că dacă eu aş fi avut acea problemă la vârsta lui, clar aş fi preferat intervenţia chirurgicală, în locul unui tratament care putea avea efecte negative pe termen lung.

Dacă copilul e mai mare, puteţi, cu grijă, să îl implicaţi în luarea deciziei, sau măcar să îi explicaţi situaţia. Nu vorbiţi pe lângă ei crezând că nu înţeleg. Înţeleg, deşi uneori nu chiar totul, fapt ce le sporeşte confuzia şi teama. Explicaţi-le totul, folosind cuvintele potrivite.

După ce aţi decis că cel mai bine pentru copil e să treacă prin intervenţia chirurgicală, e important să alegeţi cu atenţie medicul şi spitalul. Înţeleg că renumele medicului contează enorm, dar contează şi modul în care comunică cu părintele şi, mai ales, cu copilul. Dacă e un medic în faţa căruia nu îndrăzniţi să ridicaţi privirea, sau să îi adresaţi întrebări simple, sau, mai rău, care vă ignoră total întrebările şi e deranjat de ele, poate ar trebui să vă mai gândiţi. Sănătatea fizică e cea mai importantă. Dar la fel e şi sănătatea psihică. Există, contrar opinei unora, medici care sunt şi buni specialişti, dar şi cu care puteţi comunica, atât voi, cât şi copilul.

Contează mult şi spitalul. Ştiu că uneori chiar nu e loc de alegere, nici în ceea ce priveşte medicul, nici în ceea ce priveşte spitalul. Totuşi, asta se întâmplă în rare cazuri. În general există alternativă, sau cale de mijloc, doar că nu-i aşa uşor de văzut atunci. Noi am ales să facem intervenţia într-un spital privat, unde a fost ok, departe însă de a fi perfect. Există şi spitale de stat minunate, care chiar întrec clinicile private. E important să ne informăm cu atenţie.

Mai ales, important ar fi ca părinţii să aibă un sprijin în perioada asta. Pentru a nu lua decizii influenţate prea mult de emoţii, dar şi pentru a putea, la rândul lor, să-i fie alături copilului.

2. Pregătirea pentru operaţie:

Pregătirea părintelui. Consider acest aspect unul dintre cele mai importante. Copilul mic vede şi simte foarte multe lucruri prin prisma părintelui. Dacă aveţi propriile frici, sau chiar fobii nerezolvate, în ceea ce priveşte spitalele, e bine să încercaţi să le rezolvaţi. Poate nu strică şi puţină terapie. Dacă consideraţi că nu aveţi timp de asta, gândiţi-vă că mereu e mai uşor să preveniţi decât să trataţi. E bine să faceţi o delimitare clară între ce simţiţi voi, ca părinţi, ce transmiteţi copilului şi ce ajunge să simtă acesta. Legătura dintre părinte sau copil e incredibilă. Oricât ar fi de greu de crezut, copiii mici se pot adapta extrem de bine la astfel de situaţii grele. E important, însă să le transmitem încredere, dar pentru asta e mai întâi nevoie să o avem noi.

Sunt sigură că fiecare a trecut, cel puţin o dată, – cred că cei care spun că nu, pur şi simplu nu au observat – printr-o situaţie în care copilul, spre exemplu, se loveşte uşor şi înainte de a recţiona se uită la mama. În funcţie de ce-i transmite acesta, la nivel nonverbal, sau chiar prin cuvinte, el continuă să se joace liniştit, sau are o adevărată criză de plâns.

În cazul meu, eu chiar aveam o problemă mare, în sensul că spitalele îmi generau o stare teribilă de panică. Într-un final, printre multe altele,  i-am mărturisit şi lui că şi mie îmi e frică, dar că vom fi împreună şi îi voi fi alături mereu.

A contat mult şi faptul că aveam încredere în echipa medicală care mi-a operat copilul. Atât cât poate să aibă un om, căruia, în general, spitalul prin definiţie nu îi inspiră încredere.

Pregătirea fizică  şi psihică a copilului:

Nu ştiu cum se desfăşoară lucrurile în spitalele de stat. În privat, noi am mers cu o zi înainte pentru recoltarea probelor pentru analize şi pentru un consult pediatric şi preansestezic. În aceeaşi zi ni s-a comunicat ora la care să ne prezentăm în ziua următoare, pentru intervenţie. Am apreciat faptul că nu ne-au chemat de dimineaţă, în condiţiile în care intervenţia era de la ora 13. Ni s-a spus să ajungem acolo la 11, cu două ore înainte. Am apreciat mult asta. E un plus pentru confortul pacientului şi tind să cred că asta nu se face în spitalele de stat, dar nu am de unde să ştiu exact. Ca idee, e mult mai uşor să ţii liniştit un copil în spaţiul lui cunoscut, decât într-un spital. Mai ales când îi e foame.

Legat de partea asta cu foamea, am auzit mulţi părinţi plângându-se de acest aspect. Pe bună dreptate uneori, căci în unele spitale medicii dau dovadă de exces de zel.Totuşi. Vorbim de anestezie generală (în majoritatea cazurilor, intervenţiile chirurgicale la copii se fac cu anestezie generală, deoarece altfel ar fi mult prea traumatizante), iar anestezia generală, deşi destul de sigură în zilele noastre, e totuşi delicată şi implică multe riscuri. Posibil ca recomandările medicilor să difere de la un caz la altul. E nu sunt medic, nu voi da sfaturi medicale. Dar este clar că înainte de anestezia generală este necesar un repaus alimentar. Chiar şi în cazul bebeluşilor alimentaţi exclusiv cu lapte praf sau matern. În cazul în care aceste indicaţii nu sunt respectate, riscurile sunt destul de mari. Alimentele consumate pot fi aspirate în plămâni şi asta nu e bine. Oricât de greu i-ar copilului fără mâncare, trebuie să fiţi conştienţi de faptul că acest pas este necesar, pentru binele lui. Nouă ne-a fost recomandat să nu mănânce nimic cu 6 ore înainte de intervenţie şi să nu consume apă, sau alte lichide, cu 4 ore înainte. Concret, în ziua respectivă a consumat un mic dejun uşor la ora 7 şi a băut ultima gură de apă la ora 9.

În ceea ce priveşte recoltarea probelor pentru analize, eu i-am explicat foarte bine şi de mai multe ori, de ce e nevoie să facem asta şi cum se procedează. Aveam deja cumpărată o trusă medicală de jucărie. Joaca de-a doctorul ajută mult, atât în acceptarea unui consult, cât şi în acceptarea recoltării probelor.

Dacă copilul este bine pregătit înainte nu înseamnă însă că nu va plânge. Plânsul e normal şi scopul părintelui nu e să  oprească plânsul, ci să se asigure că copilul înţelege şi acceptă ce i se întâmplă şi nu rămâne cu sechele psihice pe termen lung. Eu i-am fost alături atunci când i s-a luat sânge şi încurajez toţi părinţii să facă asta. Momentul în sine poate să fie greu, dar e clar mai bine pentru copil să îi fie alături o persoană dragă, lângă care se simte în siguranţă, decât să fie ţinut cu forţa de nişte necunoscuţi. Aveţi dreptul să îi fiţi alături copilului. Singurul loc în care accesul părinţilor nu este permis este în sala de operaţie, unde, pentru binele copilului, mediul trebuie să fie steril.

Ajută mult şi, dacă se poate, să i se ofere copilului  şansa de a observa cum i se recoltează  sânge altei persoane, de preferat părinţilor şi, în cazul în care facem asta, este bine să nu îl minţim. Dacă ne e teamă, să-i spunem că ne e teamă. El va vedea că frica e un sentiment normal, dar şi că  suntem totuşi curajoşi şi facem asta, iar apoi suntem perfect normali şi nu ne mai doare şi uităm destul de repede. Noi nu am reuşit să facem asta înainte, dar am făcut-o după şi tot a contat. A privit foarte interesat cum i s-a luat sânge tatălui şi, apoi, chiar îl instruia pe acesta din urmă cum să ţină apăsat şi cum trebuie să păstreze plasturele până acasă, unde are voie să îl dea jos, când se spală pe mâini.

De asemnea, joaca de după, în care el vă ia sânge cu seringa de jucărie şi voi „plângeţi”, poate stârni adevărate hohote de râs eliberatoare şi vindecătoare.

În pregătirea psihică contează mult să îi explicăm şi de ce se întâmplă asta şi cum vor decurge lucrurile. Ei înţeleg bine – dacă explicaţiile le sunt oferite în termeni potriviţi vârstei –  şi mult mai multe decât credem noi. În cazul nostru, i-am explicat încă de când a făcut prima ecografie că doamna doctor a putut „vedea” în burtică cu aparatul ei special că e ceva în neregulă acolo şi este necesar ca un alt medic să repare. Pentru asta e nevoie să facă o tăietură şi apoi să coasă acea tăietură şi să îi puna un pansament. Va sta apoi cu plasturele o perioadă şi e posibil să îl doară puţin, dar i se vor da medicamente pentru durere. Nu îl asaltam cu astfel de poveşti. De fiecare dată, înainte să îi povestesc, îi întrebam dacă vrea să vorbim despre operaţie – de cele mai multe ori a spus da – sau dacă îi e teamă – când spunea da, îi spuneam că e normal, dar o să fie bine şi îşi va reveni repede. I-am arătat cezariana mea şi operaţia de apendicită a tatălui. Era destul de interesat şi receptiv la poveştile astea. Când ne-a vizitat cea mai bună prietenă a mea, pe care el o adoră, a întrebat-o dacă şi ea s-a operat şi, când a auzit da, a vrut să ştie de ce şi a vrut să vadă. Uterior, i-a arătat şi el ei, operaţia lui. Sunt sigură că toate astea l-au ajutat mult!

Pe lângă toate acestea, am încercat să îi transmit încredere în medici şi în spitale. A fost destul de greu, pentru că eu stau cam prost cu această încredere. Am reuşit însă destul de bine şi asta s-a văzut în felul în care a interacţionat el cu medicii. Când am mers la consultul pediatric, de cum a intrat pe uşă, a început să îi povestească doamnei doctor ce are el în burtică şi cum o să se facă o tăietură acolo şi multe altele. Bineînţeles că mie mi-au dat lacrimile şi încă mi se umezesc ochii atunci când îmi amintesc. Am un băieţel tare puternic şi curajos.

Am încurajat copilul, prin exemplu personal, să aibă un comportament normal în faţa medicilor. Am văzut părinţi care, atunci când ajung cu copilul în cabinetul medical, iau poziţia de drepţi şi îi cer copilului să facă la fel. Departe de a fi o formă de respect, pentru mine este o dovadă de frică. Desigur că i-am spus că nu-i ok să ţipe, să alerge, să sară, sau altele asemenea în cabinetul medical. El a rămas însă prioritatea mea pe tot parcursul întâlnirilor. Dacă starea lui psihică era ok, îi spuneam că trebuie să vorbesc în linişte cu medicul şi că, apoi, voi face ce mă roagă el. Dacă însă copilul nu era ok, vorbeam cu medicul în paralel, în timp ce încercam să îl liniştesc pe copil. Nu i-am spus vreodată să tacă sau să stea într-un loc. Eu am pornit de la ideea că şi pentru medic e mai ok să purtăm discuţia în linişte şi nu în urlete, chiar dacă o facem cu câteva întreruperi. Copilul nu încetează să mai fie copil atunci când intră în cabinetul medical. Din contră, fiind într-un moment vulnerabil, se poate să fie mai copil ca niciodată. În funcţie însă de cum ne comportăm cu el, poate să dea dovadă şi de  maturitate şi de un curaj extraordinar. Drept urmare copilul a cooperat la toate consultaţiile, mai puţin cele imediat post operatorii, despre care voi vorbi în articolul următor.

Am şi citit mult împreună. Cartea care ne-a ajutat cel mai mult şi care i-a plăcut lui cel mai mult a  Mog la veterinar, dspre care am scris aici. Alte cărţi la nivelul acesta nu am găsit – chiar rog pe cei care citesc, dacă cunosc altele, să le scrie în comentarii – dar am citi cu succes Corpul uman. Lanterna Magică, cu mult înainte de a se pune problema operaţie. Cartea i-a plăcut tare şi, pentru că îşi cunoştea destul de bine corpul, l-a ajutat să înţeleagă mai bine ce se întâmplă. Referire la medic se face şi în cartea Măgăruş-Urechiuş, fără să fie tratat în mod special subiectul acesta. Totuşi şi această carte a contat mult.

Ne-a mai ajutat cartea Promisiunea rămâne promisiune. O carte sensibilă, ale cărei cuvinte au fost un fel de ancoră în perioada aceea. În momentele grele, îi repetam mereu, în şoaptă, că totul va fi bine şi am avut şi avantajul că, pe vremea aia, încă erau păpădii. Prinţesa Urbană a postat un filmuleţ pe youtube, în care citeşte această carte. Îl puteţi vedea aici.

Bagajul. În ceea ce priveşte bagajul, cel mai bine e să vă faceţi o listă, încercând astfel să vă organizaţi cât mai bine. De asemenea, dacă doreşte, copilul poate fi implicat în realizarea propriului bagaj. În cazul nostru, Tudor a refuzat şi, cu două excepţii – un proiector cu care există o foarte puternică asociere de somn şi fără de care nu adoarme şi un „glob magic”, care e de fapt o minge umplută cu un lichid şi sclipici – a refuzat să se joace în spital cu jucăriile pe care le-am adus de acasă. Presupun că acestea îi aminteau de cât de bine era înainte de operaţie şi, probabil, era dureros pentru el. În cazul nostru, operaţia nu avea scopul de a îi opri sau ameliora o durere fizică, ci de a a preveni o astfel de durere şi multe alte complicaţii în viitor. Acest aspect e un pic mai greu de acceptat de către copil, mai ales în primele ore/zile după operaţie..

Jucăriile şi cărţile aduse de acasă ne-au fost de ajutor însă în cele două ore de dinainte de operaţie, ore care au fost destul de tensionate pentru că i se făcuse foame tare. Ne-am descurcat însă minunat. Un sfat preţios, în cazul în care intenţionaţi să vă folosiţi de youtube în distragerea atenţiei copilului – în mod normal nu sunt de acord cu distragerea atenţiei; totuşi, scurtele filmuleţe/ câtecele pot face, uneori, aşteptarea mai uşoară – e să vă faceţi un playlist, pentru a le putea accesa mai uşor, când aveţi nevoie rapid.Eu am avut un astfel de moment ciudat, fix când a venit medicul anestezist să-l vadă, el fiind deja obosit şi înfometat şi dorindu-şi fix un anume filmuleţ atunci, pe care mie mi-a fost destul de greu să-l caut în condiţiile alea. Am depăşit însă momentul.

Indiferent de atitudinea iniţială a copilului, recomand să existe şi  ceva cărţi sau jucării noi. Ele contează. Printre altele, eu i-am cumpărat o lanternă specială, care proiecta stele şi planete pe tavan, în ideea că, astfel, îmi va fi mai uşor să îl conving, după operaţie, să stea întins pe spate, cum e recomandat A avut efect şi chiar am fost mândră de mine că am luat-o. Noaptea însă. Cum operaţia a fost ziua, în acel moment lanterna a fost total ineficientă, motiv pentru care, la două ore după operaţie el stătea în fund, pe un fotoliu din salon. În condiţiile în care avea pe burtă o tăietură de aproape 3 centimetri. Recuperarea fizică în cazul copiilor mici e pur şi simplu incredibilă!  Voi scrie săptămâna viitorare şi despre asta.

În cazul în care intervenţia are loc într-un spital de stat, trebuie să acordaţi mare atenţie şi aspectelor practice. Bagajul ar trebui să cuprindă obiecte ca: vase pentru mâncare şi apă, plus tacâmuri; prosoape, şerveţele umede şi uscate; dezinfectant pentru toaletă; protecţii colac wc, sau oliţă, dacă copilul nu foloseşte încă toaleta normală şi, în acest din urmă caz, inclusiv un detergent cu care să fie spălată oliţa;  burete şi detergent pentru vase; săpun; dezinfectant pentru suzetă, dacă e cazul; scutece şi orice altceva consideraţi necesar.

În general, într-un spital de privat, cele de mai sus nu sunt necesare. E bine însă să întrebaţi.

Atât la stat, cât şi la privat, cel mai bine e să fie folosite hainele copilului, cu care el deja e obişnuit. Cu menţiunea că ar trebui să fie din bumbac, uşor de îmbrăcat, spălate şi călcate în prealabil.

Continuarea aici.

Photo by rawpixel on Unsplash