Acesta este un articol despre un băiețel,  o carte și o broască. Şi despre somn.

Băiețelul are o relație specială cu somnul, cam de când a apărut pe lume. Atât de specială încât noi, ceilalţi membri ai familiei – oameni de rând, simpli – nu prea o înțelegem. Pare că are nevoie de mai puţin somn în comparaţie cu copiii de vârsta lui şi chiar cu noi, adulţii. În plus, locul în care doarme trebuie să îndeplinească anumite criterii, destul de exigente; nu adoarme până nu şi-a pus ordine în gânduri şi a făcut o revizie completă a zilei ce a trecut – care, uneori, poate dura şi o oră; nu adoarme dacă există cel mai mic indiciu, real, sau nu , că, în timp ce el doarme, s-ar putea întâmpla ceva interesant; nu adoarme niciodată înainte de finalul poveştii şi, de pe la 2 ani jumate, cu foarte mici excepţii, nu mai doarme la prânz. Toate astea se întâmplă oricât de obosit ar fi.

În încercarea noastră de a îl aduce pe drumul cel bun – de utilitatea căreia mă îndoiesc teribil acum – am căutat tot felul de instrumente ajutătoare care sa ajute copilul să adoarmă mai repede şi să doarmă mai mult.

Mă opresc în acest articol la două dintre ele, care ne plac mult.

Primul este un proiector în formă de broască, pe care l-am cumpărat cam pe când avea un 1 şi jumătate.

Oferta de proiectoare pentru copii mici este foarte mare. Noi aveam câteva cerinţe speciale, care au îngreunat mult căutarea.

Într-un final am găsit Tranquil Turtle, care a îndeplinit majoritatea criteriilor:

• Muzica liniştitoare şi imagini care să îmbie la somn şi nu să stimuleze creierul şi mai tare. Foarte multe din proiectoarele de pe piaţă fix asta fac – stimulează – alungând mai degrabă somnul, decât ajutându-l să apară. Proiectorul nostru are 2 tipuri de sunete – o melodie relaxantă şi zgomot alb (valurile mării). Sunt multe proiectoare care vin cu o mulţime de melodii, în mod absolut inutil. Ideea e să se creeze o rutină de somn, nu să căutăm în fiecare seară melodia preferată, adăugând astfel o nouă activitate pe lista înterminabilă a activităţilor de dinainte de somn. E ok – chiar de dorit – să se plictisească copilul şi în felul acesta să accepte somnul. În ceea ce priveşte maginile proiectate, broasca noastră are un joc de lumini, care imită mişcarea valurilor mării.

• Putere mare de proiectare. Foarte multe dispozitive proiectează pe perete, la distanţă foarte mică. Nu voiam să stea copilul în fund, sau în picioare ca să vadă mai bine. Tranquil Turtle proiectează pe tavan şi pereţi, îmbrăcând efectiv camera în luminiţe.
• Să funcţioneze şi ca lampă de veghe. Proiectorul nostru oferă posibilitatea ca mişcarea luminilor să fie oprită. În plus, intensitatea luminii se poate regla. Dezavantajul e că la un moment dat se opreşte. Pote fi însă pornit chiar de copil.
• Să meargă fără oprire cel puţin 15 minute şi să se oprească singur. Aceasta a fost cea mai mare provocare, majoritatea proiectoarelor văzute de noi mergând neîntrerupt între 5 şi 10 minute. Tranquil Turtle funcţionează fără oprire 23 de minute şi se opreşte singur.
• Să poată funcţiona în mai multe moduri: doar lumini, muzică şi lumini, doar muzică. Tranquil Turtle le îndeplineşte pe primele două, ultima fiind compensată prin faptul că poate fi redusă la minim intensitatea luminii, caz în care nu deranjează.

Acest proiector este, de departe, cel mai bun pe care l-am găsit eu, iar copilul a fost încântat. Ca bonus, se laudă şi cu câteva premii pe plan internaţional şi este foarte rezistent. La început am privit cu neîncredere materialul din care e făcut şi m-am gândit că s-ar putea sparge. Tudor a avut foarte mare grijă de el şi nu a fost o problemă. În schimb, surioara lui mai mică l-a supus la tot felul de teste, cărora le-a făcut faţă cu brio. Îl avem de mai bine de 2 ani şi este încă în stare perfectă.

Nu a făcut minuni – unde minune înseamnă să porneşti proiectorul şi să adoarmă copilul –  dar niciun proiector nu face. Ne-a ajutat, în schimb, să înlocuim obiceiul de adormi la sân cu unul nou, destul de sănătos din punctul meu e vedere. A ajutat la diminuarea agitaţiei de dinainte de culcare, inducerea stării de somn şi crearea unei rutine ok pentru toţi. Tudor adormea, în medie, după 15 minute, deci înainte de oprirea automată a proiectorului.

Acum vreun an am avut o perioadă în care l-am urât destul de tare eu, pentru că băieţelul a decretat că el nu mai închide ochii, înainte să se oprească broasca şi, de atunci şi până în prezent, respectă cu sfinţenie această regulă. Ulterior, mi-am dat seama că acesta e un prilej minunat de a petrece timp frumos împreună, în care ne spunem cât ne iubim, sau el îmi povesteşte diverse de peste zi.

Cu cartea,  lucrurile stau altfel. Am căutat, la fel de serios ca şi în cazul proiectorului, o carte cu şi despre somn, pentru citit copiilor înainte de culcare.

Într-un final, am găsit Iepuraşul care voia să adoarmă.  Pe lângă faptul că e bestseller, am citit atât de multe informaţii ok despre ea, încât am zis că trebuie să o am. Am cumpărat-o, în ciuda faptului că, atunci când am răsfoit-o în librărie, mi-am dat seama că Tudor e încă prea mic pentru ea, povestea fiind destul de lungă pentru un copil de doi ani, cât avea el atunci.

Am citit-o însă eu, zâmbind la recomandarea de la început, de a nu o citi cu voce tare, în timp ce altcineva conduce maşina. Eu sunt scepetică la lucruri de genul şi îmi era greu să cred că o carte poate avea aşa un efect asupra unui om care gândeşte. Pe principiul ăsta am citit De veghe în lanul de secară, dar asta e altă poveste.

Numai că această carte chiar funcţionează. E nevoie însă şi de ceva în plus, nu doar de ea. Mai întâi, după cum chiar titlul sugerează – Iepuraşul care voia să adoarmă – , e nevoie ca şi copilul să îşi dorească să doarmă şi cred că face minuni în cazul acelor copii mai măricei, care se liniştesc greu înainte de culcare. Pentru a adormi copilul, e musai ca acesta să şi asculte povestea.

Apoi, cel care citeşte trebuie să respecte instrucţiunile – sunt scrise la început – , cu menţiunea că dacă o face întocmai, s-ar putea să adoarmă primul.

Din păcate, una dintre instrucţiuni nu i-a plăcut deloc lui Tudor şi începutul nu a fost cel mai bun. Pe parcursul lecturii sunt momente, semnalizate ca atare, când trebuie rostit numele copilului. Ca şi cum el ar face parte din poveste şi ar fi şi povestea lui. Tudor a început să spună că el nu e în carte şi să-i arăt unde e scris numele lui. Din nefericire pentru mine, el îşi recunoaşte numele scris de pe la 2 ani şi ceva şi n-aveam cum să-i arat ceva ce nu exista – în carte scrie simplu [nume].

După ce am depăşit partea cu numele, pe la jumătatea poveştii era deja foarte moleşit şi chiar mă gândeam că, deşi se străduieşte să reziste, cel mai probabil va adormi. Atunci s-a apropiat de mine şi mi-a spus, privindu-mă în ochi, că nu mai vrea să citim acea carte. I-am respectat dorinţa şi nu am mai citit-o o perioadă.

Când şi-a dorit din nou să o cititm, a găsit tot felul de strategii pentru a scăpa de sub influenţa ei: ba cerea apă, ba îşi lua tot felul de jucării cu el în pat; ba făcea ceva despre care ştia că mă enervează. El îşi dorea să audă povestea, dar nu să doarmă. Aceasta chiar îi dădea o stare de somnolenţă; nu a adormit însă niciodată înainte finalul ei şi niciodată la prânz. În schimb, a reuşit să o asculte de atât de multe ori, încât a învăţat să lupte din ce în ce mai bine cu ea.

Şi cu asta ajungem la ziua de ieri când, trezit de la 5 şi antrenat bine de tati în parc, mi-a dat speranţe că ar putea dormi la prânz. I-am propus, aşadar, să citim cartea cu iepuraşul. A acceptat. M-a întrebat din nou unde scrie numele lui şi i-am spus, sincer, ce scrie în carte. Apoi, preţ de jumătate de poveste şi-a făcut de lucru cu diverse, după care a acceptat să stea întins lângă mine şi, în scurt timp, mi-a spus „ mi se închid ochii, uite cum mi se închid ochii”. Apoi, a început să caşte, timp în care eu mă umflam în pene pe dinăuntru, din ce în ce mai convinsă că de data asta va funcţiona. Până când, pe la al 4-lea căscat, mi-am dat seama că îl mima şi pur şi simplu. Nu era nici pe departe somnoros, din contră. Băieţelul cel mic ajunsese la nivelul în care povestea nu-l mai influenţa şi încerca să mă păcălească.

I-am făcut jocul, de data asta tare mândră  de cât de puternic şi inteligent copil am şi am înţeles şi acceptat că somnul de prânz îl va face doar atunci când va dori el cu adevărat. Poate chiar niciodată.

Da, această carte nu mi-a făcut copilul să adoarmă şi ieri am decis să nu o mai folosesc în acest scop. Totuşi, atunci când o citeam seara – acel moment în care el acceptă că va dormi, dar timpul de adormire e destul de mare – timpul de adormire se reducea cam la jumătate. În plus, am învăţat din ea, indirect, cum să mă comport/să vorbesc, atunci când pun copilul la somn. Sunt preţioase  şi utile informaţiile descoperite aici.

Fiecare copil e unic. Ce funcţionează pentru unul, poate să fie nesemnificativ pentru altul. Sunt sigură că există copii pentru care efectul acestora poate fi mult mai intens ca la noi. Altfel, broasca şi cartea funcţionează garantat la părinţi şi măcar devenim mai relaxaţi, în loc să ne enervăm pe copilul care nu mai adoarme o dată.

Concluzia e că dincolo de orice, cea mai importantă e atitudinea faţă de somn şi acceptarea felului de a fi al copilului. Altfel, nu există vreun obiect care să adoarmă copilul ca prin minune. Dacă tot cumpărăm însă astfel de obiecte, măcar să fie unele bune, care să aducă totuşi ceva beneficii. Eu sunt foarte mulţumită de faptul că am ales Tranquil Turtle şi Iepuraşul care voia să adoarmă şi le recomand cu drag.