În anul I de facultate am avut un curs care ne-a pus probleme la toţi. Din respect pentru anumite persoane nu voi scrie despre ce era vorba.

Titularul cursului era o persoană foarte ok, dar mult prea obosită la acel moment. Prin urmare, cursurile nu avea nimic atractiv, ba chiar era o provocare să auzi ce spune, pentru că vorbea incredibil de încet. După primele 3 astfel de întâlniri am luat decizia să nu mai merg. Era chinuitor şi îmi strica toată ziua.

Spre deosebire de curs, unde nu învăţam nimic şi dormeam pe bancă – cred că unii chiar dormeau la propriu – seminarul era la extrema cealaltă. Doamna profesoară era o persoană foarte energică, care te trezea din cea mai adâncă moleşeală şi care cerea, sau ne dădea toate indiciile că cere prea mult de la noi. Ne scotea din starea noastră de confort şi ne forţa să fim activi. Ne cerea să citim şi să-i aducem referate la care era o provocare să înţelegi modul de elaborare, dar să le mai şi faci. În plus, lista cu cărţi de citit avea câteva pagini.

Cei mai mulţi dintre noi am ieşit distruşi de primele  două întâlniri – curs şi seminar –  şi distruşi am rămas  pâna la finalul semestrului. Nu spun asta pentru că pretind că mi-aş fi cunoscut prea bine colegii. S-a văzut clar la examen, când mai bine de jumătate au picat. Eu am fost printre cei care au reuşit să ia minunatul 5.

Peste o perioadă de timp mi-am dat seama de valoarea acelui semniar şi a acelui om. Mai întâi, pentru că atunci am învăţat eu să fac un referat, apoi pentru că am învăţat o mulţime de alte lucruri preţioase, de a căror valoare nu am fost însă conştientă pe moment. Cel mai probabil, stilul foarte diferit al profesorului ne-a pus pe noi în dificultate. Altfel, cerinţele nu au fost deloc exagerate – privind retrospectiv, pe baza a ceea ce ştiu acum.

Spun asta pentru că, la primul seminar, doamna profesoară a încercat să ne explice că lista aceea bibliografică nu ne-o dă să ne sperie, ci ca să ne ajute; că istoria aceasta e foarte mare şi complexă şi nu are pretenţia ca noi să învăţăm totul. Nici nu am putea. Ce îşi doreşte de la noi de fapt e să ştim de unde să luăm informaţiile atunci când avem nevoie, nu să le memorăm. Să înţelegem istoria în anasamblu şi să ştim, de exemplu, despre ce-i vorba în fiecare carte din lista aceea bibliogrfică, fără ca asta să presupună să le cititm pe toate integral. Să ştim să lucrăm cu surse istorice, să le analizăm şi să înţelegem evenimentele dincolo de a le memora superficial.

Complicat sau nu, nu ştiu. Cert e că nu mai am în casă niciun curs din cele scrise de mână în facultate. Am însă un dosar cu toate listele bibliografice şi multe cărţi.  Mai mult, după aproape trei ani de pauză – totală, căci n-am mai deschis măcar o carte de istorie –  mi se pare că nici informaţii prea multe nu mai am acum şi dacă aş da un test, banal, aş pica, sau aş lua notă mică. Totuşi, încă ştiu, şi bine de tot, unde să caut dacă am nevoie de ceva. Cel mai probabil, dacă aş fi memorat  cursurile din facultate şi atât, acum n-aş ştii cum să încep din nou şi totul ar fi fost în zadar. În schimb, în situaţia asta, mi se pare că în orice moment aş dori să mă apropii din nou de istorie, fie acum, sau peste câţiva ani, datorită sistemului de învăţare pe care mi l-am însuşit până la urmă, aş reuşi în căteva zile.

Doamna profesoară de la acel semniar a dorit de fapt să ne înveţe să învăţăm. Într-un mod diferit de sistemul tradiţional, motiv pentru care cei mai mulţi au picat sau au luat note mici. Numai că lucrurile astea n-ar trebui învăţate în facultate, ci mult mult mai devreme, încă de la începutul şcolii, sau chiar înainte. Să ştii cum să înveţi e mult mai important decât să înveţi, sau decât ce înveţi.

De exemplu, eu nu cred în inutilitatea orelor de muzică şi desen sau  în faptul că programul elevilor e prea încărcat pentru că studiază prea multe discipline. Eu cred în cultura generală şi cred că fiecare ar trebuie să aibă măcar un minim. Numai că programul elevilor chiar e încărcat, dar din cauza cerinţelor absurde. Dacă la muzică, desen, istorie, geografie, biologie etc s-ar face ateliere practice, interactive, în locul orelor clasice de curs, toată lumea ar avea de câştigat. Gândirea elevilor s-ar dezvolta, în general, iar ei ar rămâne cu mult mai multă informaţie. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Copilul se adaptează mai uşor decât adultul.

Am descoperit recent o femeie minunată care povesteşte aici şi aici despre cum, nu despre ce, ar trebui să îi învăţăm pe copii încă de la grădiniţă. Mi-am amintit cu ocazia asta de doamna profesoară de la acel seminar şi, deşi atunci mi s-a părut greu, iar nota nu m-a mulţumit deloc, mă bucur tare că am cunoscut-o. Pe termen lung ce-am învăţat de la dânsa e atât de preţios că nu poate fi cuantificat.