Scriam ieri că citesc o carte nouă. E o carte pentru părinţi, care se numeşte „Ascultă-ţi copilul” şi care m-a cucerit, dar vreau să precizez, încă de la început, că articolul nu este nici despre carte, nici despre părinţi. Articolul e despre şcoală, elevi şi profesori.

În mod absolut surprinzător, am găsit în această carte o informaţie care, din punctul meu de vedere, ar putea îmbunătăţi mult lucrurile în şcolile din România.

Printre multe, cartea cuprinde o serie de poveşti adevărate din vieţile unor oameni, iar una din ele mi-a atras atentia în mod deosebit. Nu voi povesti contextul, pentru că nu cred că are relevanţă în cazul de faţă.

Ideea e că, într-o anumită școală, dintr-un cartier cu probleme, aflat într-o altă ţară, oamenii s-au gândit la o soluție prin care să impulsioneze elevii sa evolueze. Astfel, au conceput un premiu, care se acordă anual pentru “Cel mai mare progres”. Nu pentru cea mai mare medie – desi sunt sigură că există şi ceva de genul şi cele două premii nu se exclud – ci pentru cel mai mare progres. Adică, un premiu acordat acelui elev care a avut cea mai bună evoluţie, comparativ cu anul trecut.

Cum ar fi oare ca și la noi să se acorde un astfel de premiu? Dincolo de bursele de merit și sociale, la care au acces doar anumite categorii – elevii care învaţă foarte bine, sau elevii cu o situaţie materială precară – , să existe un premiu la care sa râvnească toți și pentru care elevul concurează, în primul rând, cu el însuşi. Un premiu şi o distincţie care să-l motiveze şi pe acel elev care, în cazul extrem, a fost repetent. Un premiu la care să viseze și el şi pe care să-l poată câştiga dacă, spre exemplu, din elev repetent ajunge un elev cu media 6.

Eu cred că ar funcționa mai bine decât clasica ameninţare “ dacă nu înveți, rămai iar repetent“, mai ales că, cel mai probabil, nici nu e chiar aşa o mare pedeapsă să rămâi repetent, dacă nu înţelegi şi nu îţi asumi valorile şcolii şi ale învăţăturii, în mod general.

La noi se încurajează foarte mult competiţia între elevi – care nu-i neapărat cea mai sănătoasă – competiţie în care, de cele mai multe ori, se angajează doar cei mai buni. Elevul de nota 5 nici nu visează că ar putea concura cu cel de 10, prin urmare, e lipsit de orice motivaţie pentru a evolua, deşi ar putea.

Când vorbim de cel mai mare progres, vorbim însă de o competiţie cu propria persoană. Nu mai contează ce nota a luat colegul de banca, sau elevul cel mai bun din clasă. Contează ce nota ai luat tu, în raport cu tine. Contează propria evoluţie şi nu comparaţia cu ceilalţi şi eu cred că asta poate naşte motivaţia intrinsecă şi poate conduce la o creştere a rezultatelor şcolare în general şi la o afirmare a celor pe care, de obicei, nu-i vede nimeni.

De exemplu, am fost foarte impresionată la un moment dat de un elev care obţinea, în medie, nota 7, şi provenea dintr-o familie în care părinții nu ştiau să citească. Mi s-au părut extraordinare efortul şi rezultatele lui. Cel mai probabil însă s-a pierdut deja în mulţime, pentru că prea mulţi dintre noi uităm să luăm în calcul şi contextul.

Nu scriu mai multe. Cred că s-a înţeles deja ce am vrut să spun. Nu cred că am descoperit vreo minune, dar recunosc că aşa simt acum. Cine ştie, poate există şi la noi aşa ceva. Eu n-am auzit, dar eu trăiesc doar în părticica mea de lume. Sunt convinsă însă că există şi prea multe şcoli cărora nu le-a venit o astfel de idee, cu oameni buni, care, poate, şi-ar dori să implementeze aşa ceva. Mi-ar plăcea să ajungă informaţia aceasta la ei.

Sursa foto