Azi, Maria a mâncat biscuiți în troleibuz. Erau foarte mici, ea nu ținea punga bine și câţiva au căzut pe jos. Teoretic, aș fi putut să-i strâng. Doar teoretic însă, pentru că n-am mai avut putere să stau aplecata în troleibuz, în timp ce țineam deopotrivă de cărucior și de Tudor. Astfel că i-am lăsat acolo și dacă mi-ar fi atras cineva atenția atunci, numai eu știu ce i-as fi spus.

E prima dată în viața mea când fac așa ceva. Dar să va zic cum a fost,de la început.

De mai mult timp, merg cu Tudor la un curs de muzica interactiv,  foarte frumos. În vară, am făcut pauză, iar acum ne-am hotărât să-l reluăm şi am înscris ambii copii.  Săptămâna trecută am fost prima dată în aceasta formulă, de trei,cu taxi. Numai că nu prea m-am simțit confortabil cu taxi, din motive pe care le voi detalia cu alta ocazie.

Cealaltă variantă era să mergem cu troleibuzul.

M-am gândit mult. Nu era chiar așa distanţă mare – raportat la București – și erau doar 650 de metri de mers pe jos, din stația de troleibuz, până la curs. Teoretic, părea realizabil, mai ales că mă gândeam că aleg să merg cu taxi pentru că sunt eu mai mofturoasă și vreau extra confort. Altfel, presupun că  multe alte mămici merg zilnic, împreună cu copiii, folosind mijloacele de transport în comun. Sau nu?

Singura problemă era că majoritatea troleibuzelor au scări în dreptul ușilor  și nu e deloc ușor sa urci scări cu un căruț,  repede,  în timp ce ai grijă și de celălalt copil. Copil care se descurcă minunat de bine. Are două picioare pe care știe, de vreo trei ani, să le folosească pentru a merge, a urca scări, sau a se căţăra pe diverse și are doua mâini cu care se poate ţine de barele autobuzului/troleibuzului. Numai că e încă mic si oamenii insistă, într-un mod abuziv, să îl coboare , sau să îl urce ei. Niciunul din acești oameni care îmi “ajută “ copilul cel mare nu ridică un deget să mă ajute pe mine cu căruțul. În schimb, îl deranjează pe el, care, pe bună dreptate, nu acceptă să fie purtat în brațe de străini, care nici nu se obosesc să-l întrebe măcar înainte, dacă are nevoie de ajutor.  Deci, trebuie să urc căruțul și să fiu atenta să linistesc și copilul mai mare; să le răspund și celor deranjați de atitudinea lui ,sau celor care nu vor să îi accepte protestele și îl iau cu forța, pe sus. Mă gândesc serios să îi lipesc un afiş pe spate, unde să scriu „ Pot să urc şi să cobor singur!”

Revenind la povestea de azi, am zis că n-o fi chiar aşa de greu și pot eu urca doua-trei trepte, chiar și în condițiile astea. Altfel, am urcat şi mai multe, dar în linişte.

Am pornit astfel în aventură. Am urcat greu, dar am urcat. Apoi, am rezistat eroic în căldura infernală din troleibuz. N-am înțeles exact rolul ei. E bine să fie încălzite troleibuzele,  dar acolo puteai sta lejer în tricou și pantaloni scurți. În condiţiile astea, a fost nevoie să ne dam jos gecile. Nu știu cum cred alții,  dar nu-i aşa ușor să dezbraci și să îmbraci 3 oameni într-un mijloc de transport în comun. Am făcut-o însă, şi-am zâmbit şi glumit în continuare, cu copiii.

Am rezistat eroic și la mersul ca melcul, al troleibuzului. Și cu taxi era la fel, mi-am zis, doar că taxi nu oprea în stație. Nu era însă diferență aşa mare.

Am rezistat eroic și la mizerie. Am zis ok, poate în taxi era puțin mai curat, deși nu-i obligatoriu, dar până la urmă Maria era în căruț, în siguranţă, iar Tudor stătea liniștit pe scaun.

Am respirat adânc și mi-am menținut cumpătul atunci când troleibuzul era să facă accident și șoferul a înjurat un alt șofer, atât de tare că s-a auzit în tot troleibuzul. Mi-am zis că taximetriștii înjură uneori mai rău și mi-am amintit de o discuție cu soțul meu. Se presupune că în caz de accident suntem mai safe în troleibuz, decât în mașină, fără scaune de copii și centuri. Deci, totul e spre bine.

Am coborât apoi, cu ajutorul unui domn – spre bucuria mea – și m-am uitat un pic dezorientata în jur.

Atunci a început adevărata aventura și nu – cum, poate, v-ati aștepta – pentru că nu cunoaștem bine zona și ne-a fost greu sa găsim drumul – ci pentru ca da, în București,  în 2018, e o adevărată aventură să circuli cu un cărucior de copii. Trotuarele erau ori blocate de mașini,  ori de gropi. Gropi mari, pe care trebuia sa le ocolești cu totul,  dar și gropi mici de am crezut că nu mai ajunge căruciorul întreg la destinație. Unde era liber, scria pe clădire “cade tencuiala”.

Străzile erau înguste tare. Abia aveau loc mașinile să treacă pe lângă cărucior.  Am făcut un drum de  8 minute în 20, timp în care nu vreți sa știți cum am obosit.  Să urc si să cobor caruciorul peste zeci de borduri înalte, să trec la limita printre masini si să-l imping cu greu, sau să-l ridic – nu ştiu ce greutate are, dar Maria are ea singură vreo 10 kg – la fiecare obstacol, nu era chiar ce aveam în minte când plecasem de acasă. Dacă mai adăugăm şi ploaia – care de obicei ne place – deja devine un peisaj destul de mohorât.

Mă gândeam că îmi va fi mai ușor la întoarcere, pentru că știam exact drumul, dar faptul că știam pe unde să merg nu însemna că şi aveam efectiv pe unde sa merg. Prin urmare, n-a fost cu nimic mai ușor.

Am reușit, cu greu, să ajung în stație unde, în vreo 10 minute, a venit şi troleibuzul. Când a oprit şi a deschis uşile, am redescoperit cu stupoare că nu exista doar troleibuze cu scară ci și troleibuze cu scară și bară în centru. A intrat căruciorul la milimetru. Oricum, a durat ceva pană am reușit să îl urc – chiar am vrut să renunt la un moment dat – , dar e bine că, măcar, am scăpat de admonestarile șoferului, pentru că, ulterior, am putut auzi cum i-a „certat” pe doi tineri deoarece au îndrăznit să se ridice de pe scaun după ce troleibuzul a oprit și nu înainte.

După ce am urcat, am observat că  fix între perete şi scaunul pe care urma  mă așez eu, erau îndesate un pahar gol de cafea și o punga de hârtie. Atunci mi s-a părut și mai evidentă mizeria – nu vorbesc de mizeria facută in ziua asta de oameni, ci de aia veche şi întărită, care n-a fost de prea mult timp curăţată pe bune – n-am mai avut putere. Am deschis, cu greu, gecile copiilor – spre bucuria noastră, de data asta a fost suficient, pentru că era o temperatură ok și n-a fost nevoie să le dau jos – și apoi m-am așezat pe scaun, lângă gunoaiele lăsate de alții.  Și n-am mai avut putere şi nici dorinţă să le strâng pe ale noastre.  Ca idee, biscuiți i-au căzut Mariei și în lift, dar pe ăia i-am strâns,  motivată puternic de faptul că liftul nostru e mereu curat. Tot eu – ajutată şi de copii- strâng, în mod frecvent, gunoaiele pe care le mai găsim prin parcurile în care mergem să ne jucăm/plimbăm.

Şi-acum urmează întrebarea – E normal ca o mamă cu doi copii mici să aibă așa o limitată libertate de mișcare, dacă nu conduce?

Nu cred că e normal,  dar am înțeles azi de ce-s așa de multe mașini în orașul ăsta – pentru că e o provocare sa mergi altfel – și de ce, uneori, chiar și oamenii buni – da, în general, mă consider un om bun – devin răi sau delăsători.

Am apreciat Bucurestiul pentru oportunitățile pe care le oferă, dar ce folos, dacă nu am acces la ele? M-aș plimba mult cu copiii mei, dar când am de ales între un drum care ne risca viața și unul ce durează minim o ora și care mă epuizează, nu prea pot spune că am, cu adevărat, de ales…