Cea mai bună carte de parenting… nu e o carte

mariana oct 2018 117Mi-am cumpărat o carte despre care auzisem numai de bine. Nu a fost neapărat ceva planificat. Era la reducere şi pur şi simplu am luat-o şi-am început să o citesc acum   două zile. Se numeşte „ Creierul copilului tău”.

În primele pagini, am găsit o poveste impresionantă – cel puţin pentru mine. Era despre un copil mic (aproximativ doi ani) care trecuse printr-un accident rutier. Scăpase nevătămat, dar bona lui fusese rănită şi, evident, copilul era destul de speriat.

Asemănarea a fost uimitoare. Şi noi am trecut printr-un accident, atunci când Tudor avea 2 ani şi 6 luni şi Maria 6 luni. Am scăpat cu toţii cu bine, n-a fost nevoie nici de ambulanţă. A fost însă o sperietură grozavă. Pentru noi toţi, dar mai ales pentru Tudor. Maria era foarte mică, a uitat repede, iar noi, adulţii, am găsit resursele pentru a ne reveni la fel de rapid.

Tudor, în schimb, mi-a cerut timp de aproape o lună să vorbim despre asta. La început zilnic, apoi din ce în ce mai rar, rememoram împreună fiecare etapă, din momentul în care am plecat de acasă şi până când ne-am întors.

N-am ştiut exact ce înseamnă asta, dar în acel moment am ales să am încredere în el şi să îi respect cerinţa. Îmi dau seama acum că poate părea neobişnuit. Prea mulţi părinţi tind să ascundă sub preş şi să facă uitate evenimentele neplăcute sau traumatizante. Au impresia că aşa ajută copilul. Eu observam, în fiecare zi, că pe copilul meu părea că îl ajută să vorbim despre asta şi deşi fix în acel moment nu ştiam să exprim în cuvinte cum anume îl ajută şi de ce e bine să îl ascult şi să fac cum îmi cere, instinctul mă făcea să acţionez în acest fel.

În carte de care scriam mai sus am primit încă o confirmare că am procedat bine – prima a venit chiar de la Tudor – pentru că autorii recomandă fix asta – să vorbeşti la nesfârşit cu copilul, atât cât are el nevoie şi în termenii aleşi de el. În caz contrar acesta va dezvolta tot felul de frici, ajungând, de exemplu, să nu mai vrea să urce în maşină, să se sperie când vede ambulanţă, poliţie, sânge etc. Explorând însă împreună, într-un mediu sigur, trauma suferită, copilul se vindecă.

Cartea e minunată. Evident că o recomand. Mă gândesc însă acum câte cărţi despre copii şi creşterea copilului am citit. Câte astfel de cărţi există pe piaţă şi câţi alţi oameni le citesc şi unii le apreciază, iar alţii le blamează pentru că nu le-au dat soluţia minune şi nu le-au spus cum să procedeze în fix cazul lor. Apoi, desigur că mai există şi aceia care le dispreţuiesc fără ca măcar să fi citit un rând din vreuna. Dincolo de toţi şi de toate însă, copilul este şi rămâne cea mai bună carte de parenting. Cărţile, dacă le cititm, ne deschid noi perspective, ne învaţă lucruri, ne ajută să ne dezvoltăm noi. Cel mai important însă, fie că le cititm sau nu, este să învăţăm să „citim” copilul, iar asta e mai simplu decât pare. Ei – cei mici – chiar ştiu ce e mai bine pentru ei şi ce au nevoie. Noi trebuie doar să ne eliberăm mintea de alte lucruri şi să-i ascultăm. Să îi lăsăm pe ei să ne arate drumul.

Mi-aş dori să îmi amintesc asta mai des…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close