A fost odată odată o fetiţă care iubea cărţile şi, totodată, adora să exploreze locuri şi obiecte vechi, să le redea strălucirea de altădată şi să le readucă la viaţă.

Într-o zi, fetiţa a salvat o carte, dintr-un morman de lucruri vechi şi deteriorate. Era o carte ruptă, fără coperţi, al cărei destin fusese deja decis de alţii. Urma să fie aruncată, sau arsă.

Fetiţa însă n-a vrut să accepte asta. Paginile, deşi rupte, au atras-o ca un magnet şi ea le-a atins uşor, le-a citit şi s-a îndrăgostit de poveştile care erau cuprinse în ele. Apoi, le-a păstrat cu grijă, dorindu-şi tare să dezlege cândva misterul ce învăluia cartea; să-i afle numele ei, dar şi numele celor care i-au dat viaţă şi să descopere finalul ultimei poveşti.

După o vreme şi mai multe încercări nereuşite, fetiţa a uitat de carte.  Aceasta a rămas însă acolo, în camera în camera ei de copil, într-o noptieră, alături de alte cărţi dragi, în timp ce fetiţa a crescut.

Pe când avea vreo 15 ani, fetiţa a publicat şi ea o carte cu sprijinului unui mare scriitor şi profesor român, pe nume Tudor Opriş. L-a şi vizitat pe acesta, în locuinţa pe care o avea în centrul Bucureştiului. Acolo, a cunoscut-o şi pe soţia sa, cea care i-a ilustrat coperta acestei prime cărţi. Nu-şi aminteşte prea multe din perioada aceea. Deşi presărată cu câteva lucruri măreţe, a fost totuşi o perioadă zbuciumată.

A trecut însă, iar peste ea au  trecut şi mai mulţi ani.

În urmă cu câteva luni, fetiţa mică, în prezent femeie şi mamă, a ajuns din nou în casa părintească şi a redescoperit acolo cartea cea veche, fără coperţi şi fără nume. A luat-o cu ea şi a încercat din nou să-i afle numele. În zadar însă.

Într-o ultimă încercare, acum câteva zile, a publicat un articol pe blogul ei, în care spunea că îşi doreşte această carte de Crăciun. Nu avea prea mari speranţe. De fapt, i se părea că ar fi o adevărată minune să se întâmple aşa ceva.

În mod neaşteptat, după îndelungi căutări, în dimineaţa acestei zile, chiar soţul ei a reuşit să afle autorul şi titlul cărţii şi i le-a scris într-un comentariu pe blog. Ei nu-i venea să creadă şi sufletul i s-a umplut de bucurie în timp ce privea pe ecranul telefonului fotografii ale cărţii mult dorite.

Tot privind, un detaliu i-a atras atenţia în mod deosebit. Cu sufletul tremurând, s-a dus spre bibliotecă şi a scos de acolo o altă carte. Cartea ei, scrisă de ea şi publicată în adolescenţă. A citit cu atenţie totul şi şi-a dat seama că a primit mult mai mult decât îşi dorise şi sperase. Era martora unei coincidenţe ciudate şi, cumva, foarte frumoasă. Cele două cărţi, cea fără nume şi cea scrisă de ea, aveau acelaşi ilustrator. Aşadar, în urmă cu mai bine de 20 de ani, fetiţa mică salvase de la moarte o carte ilustrată de Elena Boariu Opriş. Peste câţiva ani, aceeaşi fetiţă avea să o viziteze şi să o cunoască personal pe Elena Boariu Opriş, care, la rândul ei, i-a ilustrat coperta primei cărţi. Totul, fără să-şi dea seama cât de aproape fusese atunci de dezlegarea misterului cărţii.

Cartea se numeşte Poveştile Pământului, este scrisă de Monica Aslan şi este minunată!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Fetiţa aceea sunt, bineînţeles, eu, iar felul în care s-au aşezat lucrurile azi e o dovadă clară a faptului că de Crăciun chiar se petrec minuni!

Crăciun fericit!