În general, nu sunt adepta extremelor și spun asta fără să pretind că ar fi neapărat bine așa. Uneori, calea de mijloc nu e cea mai bună. Cu siguranță însă, e cea cu cele mai mici riscuri. Sau, cel puțin, așa pare.

Cam așa e și cu zahărul. Deși cei care spun să nu dăm zahar copiilor – ba chiar să îl eliminam și noi – au argumente foarte convingătoare, eu am ales calea de mijloc.

E adevarat că Tudor, primul meu copil, nu a primit deloc zahăr, până pe la doi ani. După aceea, a început să guste, dar, încă o buna perioadă de timp, am reușit să îl feresc de dulciurile procesate și, chiar și în prezent, când fac ceva dulce reduc la jumătate, sau chiar mai puțin, cantitatea de zahăr folosită.

Cu Maria (2 ani și 2 luni, în prezent) a fost altă poveste. Pe lângă faptul că nu a mai fost totul în controlul meu, după un an (deși și înainte “furase “ vreo doi biscuiți ) a fost tare dificil să mâncăm ceva în fața ei și ea să accepte că nu îi putem da. În plus, dacă noi adulții ne mai puteam ascunde când mâncăm lucruri interzise, era la fel de dificil să pun băiețelul să mănânce pe ascuns. Astfel că ea a luat contact cu zahărul mult mai devreme și nu chiar în forma în care mi-aş fi dorit eu.

Nu, n-a pățit nimic rău, dar o întâmplare de ieri m-a pus pe gânduri. Tudor a decretat de foarte mult timp că ciocolata e “mancarea” lui preferată. În unele zile cere ciocolată și la micul dejun și la gustare, prânz și cina. Dacă intrăm într-un magazin, e musai sa ceară și ceva dulce. Vrea la cofetărie, vrea prăjituri, torturi, acadele, bomboane etc. Pe scurt, vrea dulce și chiar s-a îndrăgostit de cartea cu Spărgătorul de Nuci și, apoi, a rezistat aproape o oră la baletul cu același nume, pentru că adoră dulciurile.

De la a cere până la a și primi e însă drum lung. De regulă, primește dulce doar după masa de prânz și în toate celelalte momente acceptă fără probleme acel “nu” care vine de la mine. Asta nu îl oprește să ceară, dar cred că au fost maxim două-trei excepții, când a reacționat urât pentru că nu i-am dat dulce, iar atunci a fost doar un pretext.

Maria nu a decretat același lucru, pentru simplul motiv că nu se exprimă încă prea bine. Totuși a învățat destul de repede să spună “sert”(desert) și “lată” (ciocolată).

Acestea fiind spuse, ieri, copiii au primit acadele. Niște acadele mari, frumoase și colorate, în formă de baston. Exact ca în povesti și ca în visele lui Tudor.

I-am privit destul de încordată pe amândoi, cum se bucurau, dar am încercat sa mă abțin și nu le-am zis nimic. Nu e ca și cum ar manca acadele zilnic, am încercat să mă liniștesc eu, singură. De fapt, chiar era a doua oară pentru Tudor și prima pentru Maria.

Spre bucuria mea, norocul a făcut ca acadeaua să se rupă atunci când am desfacut-o și, astfel, copiii au împărțit una și a mai și rămas din ea.

Surpriza însă a fost alta. Tudor, cel care se autoproclamase regele dulciurilor, a mâncat cam un sfert din bucățica lui și apoi s-a oprit. Singur, fără să îi spună nimeni să facă asta. Maria a mâncat tot și a mai cerut.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de acea dată în care, tot Tudor, pe la vreo trei ani, s-a văzut față în față cu o amandina de cofetărie. Incredibil de dulce și mare. A spus că el o mănâncă pe toată , iar eu îl priveam îngrijorată și încercam să găsesc o strategie prin care să-l opresc, fără să iasă cu urlete. Era amandina lui. O primise.

N-a fost nevoie însă. La fel ca și ieri, la trei ani, băiețelul s-a oprit. Tot singur și foarte repede, ceea ce mă face să cred că, dacă organismul e obișnuit într-un anumit fel, singur va trage semnalul și nu va fi nevoie să umblam noi, părinții, cu un pas înaintea copilului, pentru a extermina toate dulciurile din calea lui.

Dacă zaharul e sau nu bun pentru adulți e o alta poveste, la care putem lăsa loc de discuții. Faptul că el nu e deloc recomandat pentru copii e un fapt. Real. Cei care spun că n-are rost să îi ferim, că pană la urmă tot acolo vor ajunge și când vor “scăpa”, vor da iama în dulciuri și nimeni nu-i va mai putea opri, se înșeală tare. Mai întâi, că nu-i același lucru să dai zahar unui copil de 6 luni și unuia de 4 ani și cu cât amâni mai mult momentul, cu atât mai bine. Apoi, pentru că, dacă copiii sunt învățați cu un regim alimentar sănătos, atunci când vor da piept cu toate tentațiile din lume și va fi nevoie să ia propriile lor decizii, vor lua deciziile bune. Desigur, contează și să nu le turnăm, pur si simplu, mancare sănătoasă pe cât, ci sa le și oferim o educație alimentara corespunzătoare și, totodată, un bun exemplu.

Nu în ultimul rând, niciodată nu e prea târziu. Pentru nimic. Dacă începutul a fost unul prost, asta nu înseamnă că nu putem îndrepta lucrurile. Cum citeam într-un articol, “copiii nu mănâncă 2 ciocolate pe zi pentru ca a plouat cu ciocolată “. Un adult a cumpărat acea ciocolata și primul pas pe care-l poate face adultul e să nu o mai cumpere. Iar dacă lucrurile sunt chiar așa grave, banii pe care i-ar fi dat pe dulce pot fi depozitați într-o pusculita a copilului și pot fi folosiți apoi pentru a îi cumpăra ceva ce își dorește – cu excepția ciocolatei, bineînțeles.