Un milliard de poze…

woman holding smartphone on street between trees
Fotografie de Zetong Li pe Pexels.com

La un moment dat omul a inventat ceva ce, probabil, atunci a părut aproape magic – posibilitatea  de a imortaliza un moment, sau o ființă pe o bucată de hârtie. Acea hârtie, numită fotografie, era păstrată ca o comoară. De fapt, puținele fotografii rămase din acele vremuri de început încă sunt văzute ca niște comori. Pe unele le găsim în muzee, pe altele în cutii prăfuite pe care le deschidem cu emoție pentru a descoperi acolo o singură poză cu străbunica, sau maxim două-trei poze cu noi, când eram bebeluși.

În timp, fotografiile au devenit din ce în ce mai accesibile publicului larg. Eu fac parte din generația care încă are poze adevărate, printate, puține și prețioase. Sunt toate însă dintr-un trecut îndepărtat, pentru că trăiesc și în prezentul acesta plin de imagini.

În ultimii zece ani, eu am făcut un număr impresionant de poze, si m-am ales cu cd-uri pline, pe care nu cred că m-am uitat vreodată. Îmi amintesc de ele uneori, dar sunt prea multe ca să am timp să le văd. Dacă aș avea un album… Dar ce casă mare ar trebui să am pentru a cuprinde în ea un dulap uriaș plin cu albume?…

Cunoscând bine faptul că odată ajunse pe un cd, fotografiile acolo și rămân, în timp ce îmi luam rămas bun de la fostul meu laptop și tentată fiind de o promoție la printarea unor poze, am zis să mă uit puțin prin acelea care încă erau pe laptop și să aleg câteva pentru a imi face un album real. S-a dovedit a fi o muncă incredibil de grea, care m-a epuizat. Nu cred că am conștientizat cu adevărat până acum cât de multe poze am și toată experiența asta mi-a adus o serie de revelații și întrebări.

Mai întâi mi-am amintit cum, la final de clasa a VIII-a am pierdut niște poze pe care nu le-am mai putut recupera. Îmi amintesc bine cât de supărată am fost, dar nu-mi amintesc în mod explicit conținutul fotografiilor, ci doar contextul general în care au fost făcute. Memoria umană e limitată. E normal să fie astfel. Cert e că în acest moment nu mă simt cu nimic mai săracă pentru că n-am aceste poze și asta mă face să mă întreb dacă nu e oare mai sănătos să acceptăm normalul și să lăsăm unele lucruri să rămână uitate. Doar mă întreb… Chiar nu știu cum e mai bine.

Apoi, așa cum era și normal, 90% din pozele pe care le-am făcut în ultimii ani sunt cu copiii mei. Minunante toate și incredibil de greu de selectat doar câteva din ele, numai că un procent foarte mic cuprinde momente cu adevărat deosebite. De ce? Pentru că în acele momente de fericire pură eram acolo cu ei, foarte bine ancorată în prezent. Asta înseamnă că n-aveam cum să fac fotografii. Eram prea ocupată să trăiesc.

În al treilea rând, eu am vreo 5 poze cu mine de când eram mica și alea alb-negru și făcute într-un studio foto. Le prețuiesc foarte tare. Oare cum o să fie pentru copiii noștrii când, în momentul în care vor dori să se vadă pe ei mici, se vor trezi cu un milliard de fotografii – chiar nu cred că exagerez – și sute de filmulețe? Nu știu dacă asta e bine sau nu. Rămâne de vazut, la momentul acela. Cred însă că cel puțin valoarea pozelor nu va fi aceeași.

Revenind la amintiri, am făcut greșeala de a fotografia și momente mai puțin frumoase, care au durut tare la vremea lor, dar a căror durere se estompase. Ce credeți că s-a întâmplat când am revăzut pozele? Durerea a revenit și am regretat că le-am făcut. Se poate și mai rău însă. Am văzut că există oameni care angajează fotograf la înmormântări și asta chiar nu pot să o înțeleg. De ce ți-ai dori ca o amintire cu persoana iubită fără viață, să le umbrească pe toate celelalte din timpul vieții. Unele lucruri chiar ar  trebui să fie lăsate să-și urmeze cursul firesc – uitarea. Spun eu, în necunoștință de cauză. Poate chiar există un motiv de a cărui importanță nu sunt conștientă.

Din nou, nu știu dacă e bine sau nu ce se întâmplă, dar ce simt e că ar trebui să fac mai puține poze și să trăiesc mai mult. Și mi-aș dori ca atunci când voi fi bătrână să am o relație bună cu copiii mei și nu să tânjesc după vremea în care  erau bebeluși și să-mi petrec timpul privind sute și sute de poze. Mi-aș mai dori să călătoresc și să trăiesc și atunci prezentul. Iar dacă, cu adevărat, voi fi un om trist atunci, care va avea nevoie să retrăiască trecutul pentru a se bucura – cred că e o mare diferență între a răsfoi un album foto și a derula cd-uri cu sute de poze – cu atât mai mult ar trebui să trăiesc mai mult și mai frumos în prezent. Și de aici întrebarea fără răspuns – Oare de ce facem atât de multe poze? De ce în loc să ne privim copiii direct în ochi, alegem să-i privim prin ecranul unui telefon mobil? Să imortalizăm momentul zicem, dar mai e oare chiar același moment când în loc să fie atenți la cel mic, mama sau tata sunt de fapt atenți la cum să-l încadreze mai bine în poză? Ba îl mai și atenționează să stea puțin nemișcat. Oare n-ar fi mai bine să pastrăm mai întâi în suflet momentele astea și să lasăm fotografilor  adevărați partea de imortalizare în imagini?

Toate astea pentru că n-am reușit să selectez poze în seara aceea. Au fost prea multe și mi-am amintit că, uneori, când privește o fotografie, Tudor mă întreabă unde eram eu. ” Eu făceam poza.”, îi răspund.

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close