Spuneam, pe la început, că sunt începătoare în ceea ce privește blogurile – atât în a scrie pe un blog, cât și în a citi. Încă mă consider începătoare în ale scrisului, desi mai e puțin și fac un an de cînd scriu pe acest blog. Pentru că eu n-am mai scris astfel, înainte.

În ceea ce privește cititul, nu-mi dau seama dacă am evoluat sau am involuat. În cea mai mare parte a vieții mele n-am fost atrasă de niciun blog. Nu prea înțelegeam de ce citesc oamenii bloguri și nici de ce alții scriu pe un blog. Nici acum nu pot spune că am înțeles 100% 😊

Apoi, am descoperit un blog – „the one”, cum s-ar spune. Într-o vreme în care să citesc o carte ar fi fost imposibil și în care eram pe marginea prăpastiei, acest blog a răspuns nevoilor mele. Azi un articol, săptămâna următoare unul, până am ajuns să citesc zilnic și să nu-mi ajungă. Așa că am citit și articolele mai vechi și pentru că, așa cum am spus, s-au pliat perfect pe nevoile ce le aveam atunci, am reușit nu doar să nu cad în prăpastie, ci și să mă ridic. Poate de asta citesc unii oameni bloguri…

În prezent nu mai citesc zilnic acel blog – se pare că nici „the one” nu e chiar pentru toată viața – , dar citesc articole de pe mai multe bloguri – încă puține, dacă e să fac o raportare la vremurile în care trăim și nu zilnic.

Cam aceeași poveste e și cu acele cărți de dezvoltare personală. Am citit multe cărți de psihologie – pe care le includ tot în categoria dezvoltare personală – strict pentru că era obligatoriu să le citesc pentru facultate. Mi-au plăcut, nu zic nu, motiv pentru care am și cumpărat o mulțime. Acum mă gândesc serios să le vând să mai eliberez spațiul din casă, pentru că n-am reușit să termin niciuna, desi am început multe. Pur și simplu genul acesta de lectură nu mă prinde, dacă n-are și un alt scop cu excepția dezvoltării mele personale – desi, cu siguranță, și faptul de a lua 10 la un examen e un fel de dezvoltare, dacă n-am ca obectiv acel 10, îmi e foarte greu să citesc astfel de cărți.

M-au prins însă cărțile de parenting. Mai degrabă decât să le consider cărți care te învață cum să îți crești/înțelegi copilul, mie îmi par tot niște cărți care te ajută să te dezvolți ca om și implicit ca părinte, doar că un pic mai subtil. Aproape totul e în legătură cu noi, desi, aparent, copilul are o problemă pe care nu știm cum să o rezolvăm. Ca idee, copiii nu prea au probleme. Ei sunt perfecți așa cum sunt.

Numai că, în ultimul timp nu prea m-au mai atras nici cărțile astea, lucru care poate fi o problemă dacă ne gândim la faptul că așa stagnează dezvoltarea mea personală. Problema e de fapt că din acele cărți de parenting m-am trezit cu foarte multă teorie, însoțită de detalii practice, într-adevăr, care însă sunt destul de dificil de pus cu adevărat în practică. Adică, da, înțelegi. Te înțelegi pe tine. Înțelegi copilul, dar când te copleșește vreo emoție mai puternică parcă uiți tot și tot în baza ei – a emoției – acționezi. Noroc că se întâmplă rar – zic eu acum, ca să mă disculp.

Departe de mine de a condamna vreo clipă cărțile de dezvoltare personală sau de parenting. Mai ales ultimele, mi se par incredibil de utile și nu uit nicio clipă cât de tare m-au ajutat. Cred însă că cel mai mult în dezvoltarea unui om contează experiențele pe care le are.

Cum viața este însă prea scurtă pentru a cumula atât de multe experiențe din care să învățăm și cum, chiar dacă ar fi mai lungă, în locul altor oameni chiar nu ne putem pune, pare destul de greu să ne schimbăm într-un mod autentic perspectiva asupra a ceva. Există însă moduri în care putem trăi experiențe care nu ne aparțin, la un nivel mai profund, mai apropiat de realitate. Vorbesc aici despre filme și cărți; acele filme  și cărți care spun o poveste și te fac să simți și să trăiești și nu care expun doar teorie. De preferat e cartea și apoi filmul. Poate voi scrie și de ce.

O carte bine scrisă, sau un film bine făcut pot schimba în noi multe. De cele mai multe ori, fără să ne dăm seama și tocmai de asta mi se pare că o fac la un nivel mult mai profund decât cărțile care îți prezintă lucrurile clar, negru pe alb.

Concluzia pe ziua de azi e că în loc să recomand părinților/ educatorilor și oamenilor, în general, un teanc de cărți de parenting, aș recomanda, mai degrabă, cartea „Tatăl celuilalt copil”, scrisă de Parinoush Saniee. O carte profundă, care te face să plângi și să urlii pe dinăuntru, dar care, mai ales, te face să înțelegi. Să înțelegi cât de complexe și totodată simple sunt aceste mici ființe pe care le numim copii; care-s cele mai mari nevoi ale lor și cât de multă durere pot să simtă. Noi, adulții, ne hrănim cu iluzia faptului că ei sunt ok pentru simplul motiv că nu-și pot exprima sentimentele într-un mod coerent.

În altă ordine de idei, acum ceva timp am făcut cadou o carte. Unei persoane căreia voiam să îi transmit un mesaj cu privire la faptul că cei mici sunt și ei ființe umane și nu obiecte. Nu regret, dar dacă ar fi să repet experiența aș schimba cartea și i-aș oferi „Tatăl celuilalt copil”. De fapt, dacă aș avea bani mulți, aș oferi câte un exemplar fiecărui om, fie el părinte sau nu. E o carte răscolitoare și totodată eliberatoare. Ajută într-un moment de cumpănă și deschide ochi atunci când ei sunt închiși. Și e un roman, nu e o carte de parenting; e o minunată lecție de viață. O viață privită prin ochii unui copil; un copil care nu putea vorbi…desi putea.

În lumina celor spuse, cea de-a doua concluzie e că noi, oamenii, chiar ne dorim să evoluăm. Prima și cea mai accesibilă cale – pentru că e și rapidă și ieftină și mereu la îndemână – e să cititm articole. Apoi, putem afla lucruri din cărți care expun partea teoretică și descriu totul clar, dechizându-ne mintea. În ultimă instanță însă, cel mai profund și productiv lucru e să ne lăsăm să simțim și putem face asta apropiindu-ne la un nivel cât mai profund de experiența reală. E și cel mai greu însă – nu de puține ori am auzit persoane spunând ” n-am putut citi până la capăt, e prea dureros…”