Am citit cândva, pe facebook, o mică poveste cu morală,  care mi-a plăcut. Nu mi-o amintesc în detaliu, dar era vorba despre șapte broaște țestoase care și-au propus sa urce pe un munte înalt. Cineva însă le repeta că nu vor reuși niciodată și chiar așa s-a întâmplat. Toate, mai puțin una, au abandonat drumul și n-au ajuns în vârful muntelui. Cea care a reușit era surdă, iar morala era să nu asculți ce spun alții, ci sa crezi în tine. Astfel vei reuși ceea ce iți propui.

Deși îmi plac, problema cu poveștile astea cu morală e că sunt foarte categorice și, în general, nu oferă vreo alternativă. Înțelegi morala, dar ce te faci dacă ești una din cele șase broaște care nu au reușit să urce? Cum te vindeci? E adevărat că primul pas e făcut, prin conștientizare, dar nu e și suficient și mulți dintre noi chiar nu știm cum să facem altfel. Da, oamenii maturi sunt stăpâni pe acțiunile lor, dar uneori anumite idei le-au fost atât de adânc inoculate că acționează în baza lor chiar și când nu-și doresc asta, iar conștientizarea le aduce doar un foarte copleșitor sentiment de vinovăție – ca în cazul părinților care au fost loviți când erau copii și desi au spus că ei nu vor face vreodată asta, tot le mai scapă câte-o palmă; palmă care-i face să se urască din ce în ce mai tare, fără ca această ură să oprească comportamentul nociv, din contra – pentru că se intră într-un cerc vicios.

Pentru toate situațiile fără ieșire există psihoterapia – nu mai știu dacă am precizat vreodată că susțin mult ideea de a merge la psiholog, dar poate că se subînțelege, din moment ce am studii în domeniu. Bonus însă, recomand cu mare drag o carte minunată care  expune într-un mod mult mai complex – incomparabil – ideea de mai sus – dacă îi repeți ceva de suficient de multe ori unui om, el va ajunge să creadă asta, chiar și fără să existe o bază reală.

Pe lângă complexitatea de care spun, cartea însă oferă mult mai mult – oferă vindecare. O vindecare naturală,  exprimată așa de profund că ajungi să o simți cu totul și ,poate, există oameni care chiar reușesc să se vindece citind această carte. Deși are doza ei de suspans – una chiar foarte mare – drumul parcurs e detaliat întru totul, tocmai pentru a îl simți mai bine. Nu poți ghici finalul, dar îl simți.

Cartea se numește Grădina secretă, este scrisă de Frances Hodgson Burnett și este despre mai mulți copii și adulții din jurul lor. Între ei se evidențiază o fetiță urâtă și orfană și un băiat pe patul de moarte, aproape orfan și el. Ei doi n-aveau nicio șansă. Nu credeau nici ei, nici cei din jurul lor că ar avea vreo șansă. Credeau însă – copiii – în magie și în mister și nu mă refer aici la zâne și vrăjitoare. Cartea exprimă o poveste cât se poate de reală, care, într-o formă sau alta, e mult prea răspândită printre noi și de prea multe ori nu are un final fericit. Printre altele, citind-o, s-ar putea să reconsiderați sensul cuvintelor ″urât ″ și ″bolnav″, folosite și de mine mai sus. Altfel, povestea e și despre o grădină. Secretă, bineînțeles.

Dincolo de faptul că e o lectură plăcută, eu o văd și utilă, atât pentru copiii care au fost răniți sau descurajați de către alți oameni, cât și pentru adulții care își doresc să învețe cum să le fie alături acestor copii.

E o carte pentru copii mai mari, dar, așa cum spuneam, și pentru adulți. E preferata mea, în materie de astfel de literatură, cea care mi-a luminat copilăria și pe care am redescoperit-o cu multă emoție anul trecut. Alături de Pânza Charlottei, se numără printre cărțile pe care abia aștept să le recomand copiilor mei.

Notă! Cartea se găsește în varianta scurtă, adaptată pentru copii mai mici – peste 5 ani –  și în varianta integrală. Pe aceasta din urmă o recomand adulților, diferența dintre cele două fiind uriașă.