Încă îmi amintesc ora aceea de Limba și literatura română în care am studiat Baltagul. După ce ne-a prezentat ce vom face, primul lucru pe care l-a făcut domnul profesor a fost să ne întrebe dacă vreunul dintre noi a citit cartea. Am fost atat de entuziasmata în acel moment că am ridicat mâna instant. Eram singura și nu doar că citisem Baltagul, îmi era și o carte foarte dragă. Prima dată mi-o citise tatăl meu, înainte ca eu sa învăț sa citesc singură și apoi, după ce am învățat să citesc, am citit-o încă o data eu.

Sceptic, domnul profesor m-a pus să mă ridic în picioare și m-a întrebat cum o chema pe soția lui Nechifor Lipan. Și ce credeți? Nu mi-am amintit. Aș fi putut să-i povestesc cartea pe nerasuflate și în detaliu, dar faptul că nu mi-am amintit un nume a fost suficient pentru dânsul ca să mă acuze atunci că am mințit. Era de neconceput pentru dansul să fi citit o carte și să uit numele personajului principal, iar asta m-a durut, mai ales că acea carte avea o semnificație aparte pentru mine. M-a lăsat fără cuvinte – oricum pe vremea aceea nu prea îndrăzneam să spunem prea multe în fața profesorului – și consecința a fost că n-am mai ridicat niciodată mâna la acea oră.

Mai târziu, ca profesoară, eu n-am dat niciodată nota 10 unui elev care a știut să îmi reproducă exact lecția, la fel cum era ea în caiet. De fapt, nici n-am cerut măcar astfel de reproduceri, ci am încercat să provoc elevul să gândească și să îmi răspundă la întrebări cu propriile lui cuvinte. Un exemplu ar fi că nu le-am cerut niciodată elevilor să învețe pe dinafară anii de domnie. Le-am cerut însă să știe să încadreze un anumit domnitor într-o perioadă istorică, să știe să-mi spună cu ce alți domnitori a fost el contemporan și ce rol a avut domnia aceea (prin rol nu înțelegem enumerarea bătăliilor, ci ce s-a obținut/pierdut prin acele lupte ). Pentru că genul ăsta de informații, odată înțelese cu greu se mai uită. Anii de domnie pot să-i învețe mecanic cu cinci minute înainte de oră și să-i uite după ce s-au văzut cu nota în catalog.

Făcând asta, n-am revoluționat în niciun fel învățământul. Nu sunt eu mai deșteaptă ca alții. Eu doar am făcut ce am învățat la școală și la școală (= facultate) am avut parte și de câțiva profesori foarte buni, care m-au învățat cum să predau. Apoi, când m-am angajat, am citit cu atenție toate documentele oficiale care trebuiau să-mi fie ghid în buna desfășurare a orelor. Și ce credeți? În aceste documente, metodele tradiționale de predare-învățare (= memorare mecanică) nu mai sunt recomandate. Profesorul nu ar mai trebui să vină la oră, să se așeze la catedră și să dicteze lecția, după care să le ceară elevilor să o reproducă. Orele ar trebui să fie interactive, iar profesorul un simplu coordonator. Elevul e cel care e piesa principală în acest proces și care descoperă informațiile prin – în cazul istoriei – analize și dezbateri pornind de la surse istorice reale.  Consecința directă a unui astfel de stil de predare e că elevul pleacă acasă cu lecția deja învățată.

Mă amuză uneori când văd cum unii apără ferm metodele tradiționale și spun că fără ele nu se poate, desi la fiecare întrunire metodică – acea ședință a tuturor profesorilor de la o anumită disciplină, coordonată de inspector –  li se vorbește despre celelalte și despre cât de important e să le implementeze. Mă întristez apoi când mă gândesc că acești oameni chiar predau unor elevi adevărați, tăindu-le astfel aripile din rădăcini. Am cunoscut  și eu, la un moment dat, o astfel de clasă. Era o clasă de elevi incredibil de cuminți, care nu te solicitau în niciun fel. Stăteau ca sfinții în bănci și luau de bun orice le ziceai. Nu făceau nimic fără să ceară voie și prin asta vreau să spun că mă întrebau si dacă au voie să scrie cu pix în loc de stilou. Când le puneam întrebări pe texte – lucrul cu surse istorice chiar e obligatoriu, chiar dacă mulți nu vor să accepte –  se uitau la mine și păreau că nu înțeleg ce vreau de la ei, iar în clasă era mai mereu liniște. Elevii aceștia aveau la toate disciplinele note peste 9 și probabil reprezentau clasa ideală pentru foarte mulți profesori. Din punctul meu de vedere erau departe însă de acest ideal.

O concluzie la acest articol ar fi aceea că teoretic vorbind, nu e mare diferență între școlile de stat și acele școli private scumpe pe care cei mai mulți nu ni le permitem. La nivel teoretic, recomandările din programă, precum și alte recomandări oficiale – cel puțin în ceea ce privește disciplina mea – sunt unele chiar foarte bune. Prea puțini însă le pun în practică și asta pare că nu interesează pe nimeni.

Atât timp cât vom insista asupra faptului că elevul trebuie să fie cuminte și, pe cât posibil, să nu gândească singur, vom rămâne într-un cerc vicios. La asta se adaugă ideile abernate care spun că elevul poate fi motivat să învețe doar prin constrângere, sau că elevul e din start inferior, mincinos sau pur și simplu rău și n-ar trebui să vorbească neîntrebat. Când, de fapt, lucrurile ar putea să fie foarte simple, dacă am avea măcar un strop de încredere în copiii noștrii.

Cât privește povestea de la început, cu siguranță lucrurile ar fi avut un alt curs dacă domnul profesor mi-ar mai fi adresat și o a doua întrebare, sau dacă eu aș fi fost suficient de curajoasă să-l întrerup din ce-mi spunea și să mă apăr, povestindu-i cartea. Am fost însă învățată să fiu cuminte și să stau în banca mea. 🙂