Luni seara am făcut o scurtă vizită la un spital și asta mi-a dat idei pentru cel puțin trei articole. Recunosc însă c-aș prefera să rămân lipsită de inspirație decât să merg iar.

Primul articol începe cu povestea unei femei. O femeie bătrână și singură care a ajuns luni seara, cu ambulanța, la camera de garda a unui spital din București. Pe lângă faptul că era “bolnavă de bătrânețe”, cum spunea chiar ea, femeia nu mai gândea clar. Medicii s-au chinuit mult și în zadar să-i afle istoricul medical. Într-un final, au renunțat.

Că suferea era evident. Se văita încontinuu. Cu vocea ei slabă îi  implora pe medici să-i oprească amețeala din cap.

Că era singură nu era chiar așa de clar. Mai întâi pentru că în salon aveau voie doar pacienții, apoi pentru că,  urmărind discuțiile medicilor, am aflat că un nepot venise cu ea. Un nepot care își lăsase numărul de telefon. Deci nu era singură de tot, desi de fiecare data când era întrebată de rude, ea amintea doar de o vecină.

După ce un medic a încercat să afle mai mult și-a reușit să obțină doar fraze cărora dacă voiai să le găsești o logică era nevoie să fii un adevărat detectiv, femeia a rămas din nou singură în patul ei, unde a început să rostească în mod repetat: “Nu pleca, G… Nu te supăra pe mine, băiatul meu… Te rog, nu pleca…”

Nu-s nici medic, nici detectiv și sunt și conștientă că femeia nu gândea clar. Totuși, era ceva acolo. Era durere și disperare și cred că toate întrebările acelea ale medicilor  treziseră în mintea ei și așa confuză, o amintire dureroasă.

M-am gândit apoi la cum e viața. Am auzit mulți bătrâni spunând că-și doresc o moarte rapidă. Să nu stea prin spitale, să nu zacă în pat…  Într-un final însă nu putem controla asta și orice am face de-a lungul vieții se poate ca la final să ajungem singuri – indiferent dacă suntem sau nu singuri în realitate – pe patul rece al unui spital. Acolo aproape nimic nu mai contează. Spre exemplu, în timp ce eu încercam să mențin poziția unui om încă stăpân pe el, atentă la cum stăteam întinsă pe pat și la ce atingeam, ea zăcea pur și simplu. Nu conta că fusese adusă în cămașa de noapte sau că voma îi curgea pe lângă recipientul pe care-l ținea în mână. Și nu conta pentru că nu mai conta. Primise medicamente, dar suferința cea mai mare era în capul ei (lucru dovedit și de faptul că în scurt timp a fost consultată în detaliu de un neurolog).

Observând toate astea, mi-am amintit de acele cuvinte: “Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima!” “Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”

Încep să mă îndoiesc teribil de faptul că asta ar însemna să sari cu parașuta, sau să-ți lași job și familie și să pleci, spre exemplu, în Egipt – pentru că asta ai visat toată viața să faci; sau să mergi musai la un masaj azi, pentru că te doare spatele. Tind să cred că toate astea contează într-o prea mică măsură si lucrurile de bifat pe o listă rămân acolo si doar acolo. Cel mai important e să fii împăcat cu tine și cu ceilalți. Mă îndoiesc de faptul că în ultima clipă ne-am gândi la lucruri materiale, sau la ce n-am făcut de pe listă. Când mintea începe să îți joace feste, cred că e totul doar emoție. Îți amintești de cearta aceea groaznică și de toate lucrurile nespuse, sau spuse la furie; de toate rănile nevindecate, ascunse sub preș, pe principiul că mai bine le uiți. Le uiți, da, dar ele se întorc mereu într-o formă sau alta si fantomele trecutului ajung să nu îți dau pace chiar în momentul în care îți e cel mai greu.

Cred însă că poți să fii și împăcat. Chiar și cu mintea neclară, îți poți aminti de ceva frumos și nu neapărat de ceva urât. Cred că asta e posibil dacă de-a lungul vieții încercăm să fim autentici; să spunem ce avem de spus și nu sa ținem în noi; să rănim cât mai puțin pe alții și să ne vindecăm rănile, când alții ne rănesc; să ne cerem iertare, uitând de orgoliu; să ne amintim să spunem mai des te iubesc sau mulțumesc. Toate, la timpul lor.

Cât despre femeia din spital, nu o cunosc. Nu știu cum i-a fost viața. I-am văzut doar suferința din acel moment și m-am gândit că într-un așa moment eu mi-aș dori să fiu împăcată cu mine. Sa nu retrăiesc coșmaruri sau altele asemenea. Dacă ar fi sa nu mai fiu stăpână pe mintea mea, mi-as dori sa fi trăit suficient de frumos până atunci încât să pot aluneca într-un trecut frumos, nu într-unul monstruos. Mai am însă ceva de lucru ca sa pot ajunge într-un așa punct.