Sunt multe lucruri care nu-s ok pe lumea asta. Ar trebui să vorbim despre ele și încă mult, mai ales că pe unele chiar tăcerea le agravează. E însă o mare diferență între a vorbi despre rău cu scopul de a informa și de a face bine ulterior și între a vorbi despre rău cu scopul de a crea paranoia.

Se dă, spre exemplu, situația unei mame cu doi copii mici, care trebuie să depună Declarația Unică. Mama aceea sunt eu și, la cât de complicat am auzit că e totul, am exclus din start varianta de a merge la ANAF împreună cu cei mici. Mai ales că nici nu stăpânesc prea bine informațiile din acest domeniu.

Numai că n-aveam cu cine lăsa copiii, iar soțul meu, proaspăt reîntors în câmpul muncii, nu putea să-și mai ia liber – își luase deja vreo 3 pentru probleme medicale; să ceară încă unul, într-un timp așa scurt nu era chiar în regulă.

Mă aflam astfel într-o situație pe care o credeam fără ieșire. Îmi și imaginam cum merg cu copiii acolo și mă văd apoi la știri. Ei sunt tare drăguți și cuminți, micuții, dar cu amândoi într-un spațiu închis și plin de oameni serioși nu prea întrevedeam ceva bun. Plus că era de așteptat, deci era și mai rău.

Am reușit în cele din urmă să programez o vizită a mamei mele fix în ultima săptămână în care mai puteam să depun această minunată și controversată declarație. Bineînțeles că s-a ivit ceva neprevăzut și abia azi – în penultima zi – am reușit să ajung.

Am plecat de acasă fără prea mare tragere de inimă, pregătită pentru ce-i mai rău. Îmi imaginam deja cum peste vreo trei ore mă va suna mama că nu se mai înțelege cu copiii, dar mă bucuram că măcar erau acasă, într-un spațiu sigur, și nu erau cu mine. Pentru că eu mă așteptam să stau foarte mult acolo. Mai și citisem și că au fost ceva probleme în ultilizarea spațiului privat virtual, deci era mai mult decât evident că avea să iasă rău. Mi-am și avertizat soțul că e posibil să mă pun pe plans după ce se termină totul – am avut o săptămână grea; declarația asta era doar cireașa de pe tort.

Acestea fiind zise, am ajuns acolo și-am așteptat vreo cinci minute degeaba pentru că agentul de pază era ocupat. Dacă în alea cinci minute deschideam bine ochii aș fi văzut și singură unde trebuie să merg. Scria destul de mare.

Am luat un bon de ordine și-am așteptat încă cinci minute la un birou. Acolo un domn mi-a spus clar ce trebuie să fac. Recunosc că mă uitam destul de bulversată la el. Efectiv îmi părea prea simplu ce-mi spusese.

M-am dus la calculatoare și-am privit încurcată. O angajată m-a întrebat ce doresc. I-am spus și m-a poftit să mă așez la calculator și să completez formularul. Păi cum așa? Nu mă ajută nimeni?! am zis în mintea mea și m-am holbat încă vreo două minute prețioase la ecranul din fața mea. Doamna de mai devreme m-a zorit să apăs butonul și să completez. Ce să mai fac atunci? Am apăsat butonul și-am completat. A durat cam 5 minute completarea, în condițiile în care m-am mișcat ca melcul, să nu cumva să greșesc ceva. Am apăsat ok, apoi am introdus parola primită pe mail și-am apăsat iar ok, după care am rămas iarăși blocată, cu ochii în ecran. Doamna din spatele meu a strigat la mine zâmbind, să fac o fotografie la ecran și gata. Eu eram în stare de șoc.

Efectiv completasem acolo datele mele personale – nu ale firmei – adică nume, prenume, cnp etc, un nume de utilizator și o parolă. Trebuie să recunosc că a fost mult mai complicat să-mi fac cont pe yahoo, decât să-mi fac cont la ANAF și nu mă așteptam nicio clipă la așa ceva. – acum nu știu dacă asta e neapărat ceva bun sau rău.

În urma completării formularului s-a generat un cod, pe care l-am trecut pe o copie xerox a buletinului, alături de nume, dată și semnătură. Am lăsat foaia la biroul la care fusesem initial și gata. Asta a fost tot.

Mai mult timp am pierdut holbându-mă la oameni și ecrane decât făcând efectiv demersurile pentru crearea acelui cont și-am ieșit de acolo tare supărată pe mine. Aș fi putut merge lejer cu copiii și astfel să nu las lucrurile pe ultima sută de metri. Ne-am fi descurcat sigur în condițiile astea.

Acum, se prea poate să fi fost eu norocoasă. E deja a treia oară când merg la ANAF și sunt norocoasă, dar nu-mi dau cu părerea în legătură cu acest aspect, că mi-e teamă că mi se termină norocul.

Ce vreau să spun însă  e  că din această experiență am învățat să nu mai cred vorbe aiurea, ci să merg să verific singură. Concret, în situația asta, puteam merge la ANAF acum mult timp, însoțită de copii. Dacă acolo s-ar fi dovedit a fi ca în coșmarurile mele ,nu era nicio problemă. Plecam pur și simplu acasă și așteptam să vină mama, cu două zile înainte de expirarea termenului de depunere. Dacă însă se dovedea a fi cum a fost azi – și nu văd de ce ar fi fost altfel – scăpam de o grijă destul de importantă.

Ideile astea, de genul  nu mă duc acolo pentru că acolo e groaznic nu funcționează nici când te bazezi pe propria ta experiență, darămite pe a altora. De ce? Pentru că oamenii se schimbă și nu vei întâlni mereu același om și nu, nu-s toți niște monștrii puși acolo să ne facă pe noi, muritorii de rând să suferim. Sunt oameni și ei.

Notă! Declarația aceasta e controversată și pentru că se depune exclusiv online, iar pentru crearea contului e musai să ai la tine un telefon (sau laptop) cu acces la mail și aparat foto. Articolul e scris din perspectiva unei persoane care are un astfel de telefon. Altfel, pot să înțeleg furia și frustrarea celor care nu au acces la mail și nu, nu e corect față de ei. În ceea ce privește folosirea computerului, e nevoie de cunoștințe minime spre zero. Efectiv trebuie doar să scrii și nu mult. În orice caz, funcționarii sunt acolo și chiar oferă sprijin real, atunci când e nevoie.