Acum trei ani trăiam o dramă din care nu se întrevedea nicio cale de ieșire.  Oamenii din jurul nostru nu credeau că vom supraviețui.  Noi nu credeam că vom supraviețui. Medicii tăceau, iar tăcerea lor transmitea mai mult decât toate cuvintele din lume.

Vorbesc la plural, dar nu eu eram cea afectată direct. Eu eram doar o victimă colaterală și, în același timp, singura persoană care ar fi putut și care reușea să ne tina la suprafață. Nu simțeam deloc că mă descurc prea bine și în fiecare zi mă gândeam că gata, mai mult nu mai pot duce. În ziua următoare însă o luam de la capăt.

În acele momente, în care cuvântul moarte apărea din ce în ce mai des în gândurile noastre și în care fiecare se întrebase măcar o dată – “Oare ce o să facă ea (adică eu), singură cu un copil mic?”, m-am hotărât să sfidez soarta. Am luat o decizie la auzul căreia toți oamenii din jur au rămas șocați, iar unii au fost atat de șocați că au și exprimat asta în cuvinte. “ Ești nebună! “ mi-au zis, când au auzit că sunt însărcinată cu al doilea copil!

Poate că sunt, le-am zis, dar refuz să mă resemnez și acesta e felul în care aleg să lupt.

În ciuda faptului că a provocat așa mare uimire, decizia mea nu a fost una impulsivă. M-am gândit mult și am lua-o perfect conștientă de situația mea – aveam deja un copil de un an și câteva luni, nu aveam niciun ajutor extern, iar soțul meu nu putea să mă ajute.

Dintr-o mulțime de motive mi-am dorit însă enorm al doilea copil și singurul aspect la care am avut dubii a fost dacă e sau nu corect pentru el – care s-a dovedit a fi ea. E corect sa aduci pe lume o ființă atunci când exista riscul să nu-și cunoască vreodată tatăl sau acesta sa fie prea bolnav pentru a interacționa cu ea? Încă nu am ajuns la un raspuns clar în această privință – sau nu am avut puterea de a accepta acest răspuns. Sper să nici nu – mai – fie cazul vreodată.

Odată fapta împlinită, totul a fost – exact așa cum era și de așteptat –  inimaginabil de greu. Greu e oricum cu doi copii, din tot ce am auzit eu. Dacă adaugi și ceilalți factori deja devine mult mai greu, iar mai greul a început încă din prima lună de sarcină și nu s-a terminat încă. Acum însă e un greu mai normal.

Totuși, scopul acestui articol nu e să mă plâng. Sigur voi face și asta, dar nu chiar acum. Acum e despre bine.

Ce a adus Maria bun în viața noastră? În primul rând a adus viață și multă multă iubire. Într-un mod total neașteptat, cred că a contribuit chiar la faptul că tatăl ei se simte mult mai bine. Și a mai adus și multă veselie, când, pe măsură ce creștea, ne-a învățat să râdem din nou. Pe mine, pe tatăl ei și pe frățiorul ei.

Cum suntem noi acum? Încă destul de șifonați după experiența asta copleșitoare și chinuitoare. Altfel, clar e că nu sunt nici mamă singură cu doi copii, nici cu un soț căzut la pat. Ba uneori sunt tare fericită, chiar și când sunt tristă. Când am o zi proastă și n-am chef de nimic, zâmbesc instant când aud râsetele copiilor. Pentru că în acele momente copiii mei găsesc singuri motive să fie râdă împreună. Clipele astea și acelea în care îi văd pe covor, jucându-se împreună cu tatăl lor sunt de neprețuit și merită din plin tot greul acela.

De ce am scris toate astea acum? Nici eu nu știu exact. Poate pentru că nu mă aflu într-un moment prea bun și-am zis să-mi amintesc că am trecut prin altele mult mai grele (de fapt nici nu se compară). Sau poate am vrut să-mi amintesc că oricât ar fi de întunecat totul și oricât de clar ar fi scrise lucrurile, negru pe alb, mereu există posibilitatea să fie bine sau mai bine. Atât timp cât nu te dai bătut și alegi să lupți.