Ai doi copii minunați și foarte inteligenți, dar ce te faci dacă într-o zi nu o să îi mai poți stăpâni? mi-a spus cineva într-o zi, cu aluzie la felul în care am ales să îmi cresc copiii. Remarca venea și într-un context în care doar ce trecusem printr-un moment dificil cu unul dintre ei și, recunosc, preț de o clipă am ezitat. Până la urmă, am răspuns și-am spus că nicio clipă nu-mi doresc să îmi stăpânesc copiii. Îmi doresc să îi ajut să crească în așa fel încât, atunci când e nevoie, să poată lua propriile lor decizii bune și nu să facă ce le spun eu.

Dar ce te faci dacă n-o să mai poți? mi s-a mai spus în atât de multe alte dăți, inclusiv când țineam în brațe pe vreunul din ei. O să văd atunci, am spus. Acum pot!

Totul până într-o zi când, într-adevăr, n-am mai putut. M-am simțit rău. Atât de rău că nu știam ce să mai fac. De fapt, nici n-aveam prea multe opțiuni, dar asta e o altă poveste. Ȋn acea zi – în realitate au fost zile, dar parcă sună mai bine să spun că a fost doar una –  mi-am privit copiii în ochi și le-am spus că mă simt rău și am nevoie ca ei să mă ajute. Nu m-am gândit atunci cum ar fi fost ca fix în acel moment să facă vreunul din ei o criză de plans sau mai știu eu ce. Am avut, pur și simplu, încredere în ei, iar ei s-au comportat pe măsură.

La finalul acelor zile aproape că m-am bucurat că m-am simțit atât de rău pentru că asta mi-a oferit ocazia de a îi vedea în atât de multe momente minunate, așa minunați cum sunt ei. Nimic nu le-am spus să facă în clipele alea. Nu le-am oferit alternative, nu le-am dat jucării noi, dulciuri sau altele. Aproape că nu le-am dat nici mâncare, dacă luăm în calcul faptul că n-am fost în stare să gătesc și am comandat. Tot ce am făcut a fost să îi asigur că îmi voi reveni în curând.

Astfel, în condițiile în care la noi în casă canapeaua e revendicată de băiețel (4 ani), iar fotoliul de fetiță (2 ani) și nimeni n-are voie acolo, să-i văd pe amândoi așezându-se împreună, pe fotoliu sau canapea, să citească o carte mi s-a părut ireal. Mai ales că aproape că citeau pe bune, băiețelul știind povestea pe dinafară.

În condițiile în care amândoi sunt doi copii foarte energici, să-i văd jucându-se liniștiți, în șoaptă, împreună, lângă mine care stăteam întinsă în pat, iar mi s-a părut minunat.

Apoi, să văd cum băiețelul caută și găsește soluții pentru a o ajuta pe surioara lui mai mică să nu mă deranjeze aproape că mi-a făcut durerea mai mică. Spre exemplu, atunci când comandam ceva de mâncare, micuța se abținea cu greu să nu apese și ea pe butoanele laptopului. Întindea mânuța, ezita, o retrăgea și tot așa, până când băiețelul s-a ridicat brusc, a fugit în altă camera și s-a întors repede cu o jucărie cu butoane. Apoi, a chemat-o pe fetiță lângă el, să se joace împreună, iar ea a mers, bucuroasă.

Mai mult, amândoi au făcut compromisuri la toate lucrurile importante pentru ei, dar mai puțin importante în acel moment. Fetița n-a putut exprima asta în cuvinte, dar băiețelul spunea: Eu mi-aș fi dorit altfel. Dar e ok și așa.

Exemple sunt multe. Prea multe pentru doi copii așa mici și prea multe ca să le scriu eu aici. Cert e că dintr-o experiență urâtă am rămas cu ceva foarte bun. Încrederea în copiii mei și în faptul că ce fac eu cu ei fac bine a fost reîntărită și bonus, sunt și tare mândră de ei.

Concluzia mea e că, la fel ca toți oamenii, copiii au emoții. Multe și puternice. Ei au nevoie să le descarce într-un fel sau altul; au nevoie și au voie să se înfurie să plângă, să alerge, să râdă în hohote și multe altele și toate din motive aparent banale pentru noi. Faptul că un copil poate să urle ca din gură de șarpe că vrea căciulă roz în loc de căciulă mov nu-l transformă într-un copil răsfățat sau prost-crescut și nici nu înseamnă că nu te poți înțelege cu el. Felul în care adultul reacționează la o astfel de criză de plans și nu criza de plans în sine face diferența.

Toate acele momente în care am ales să nu țip, să nu pedepsesc, să nu lovesc și în loc de toate astea să vorbesc calm, să îmbrățișez și să explic de zeci și sute ori același lucru au fost momente în care am ales bine. Dovadă faptul că am fost la rândul meu îmbrățișată, mângâiată și alinată cu vorbe calde, atunci când am avut nevoie. Și când mi-a fost și mai rău de atât nu mi-am făcut nici clipă griji pentru faptul că, nesupravegheați ar putea să facă cine știe ce nebunie prin casă. Pentru că așa mici cum sunt, ei știu foarte bine să se descurce; colaborează, vorbesc unul cu celălalt și,  dacă nu sunt siguri, vin și mă întreabă.

Într-un final, răspunsul la întrebarea Ce voi face dacă nu mai pot? e simplu. O să fiu ajutată, cam la fel ca de fiecare dată când eu mi-am ajutat și susținut eu copiii atunci când le-a fost greu, indiferent că i-a durut ceva, sau erau supărați că li s-a rupt jucăria preferată. Singura mea  problemă e în legătură cu cât de corect e ca cei mici să-și sprijine părinții astfel, atunci când sunt atât de mici, dar presupun că așa e viața. Cu de toate; și bune și rele.