Iată-mă cum scriu din nou, mai devreme decât mi-aș fi imaginat, în timp ce încă mă joc cu culorile noului blog. Trebuie să recunosc că treaba asta cu blogul cel nou m-a mai trezit un pic din amorțeală și oricât am zis că nu fac nimic, încet încet, apare ceva ceva ce ar putea să semene cu entuziasmul. Până va fi cu totul entuziasm – sigur va fi, doar mereu există lumină după întuneric – rămâne, în orice caz, o activitate care îmi umple mintea și timpul și fix despre asta vreau să scriu. Despre cât de important e să avem ceva de făcut, desi nu chiar în sensul clasic. Cu doi copii mici și multe alte chestii pe cap, plictiseala e ultimul lucru cu care m-aș putea confrunta eu, deci nu despre umplerea timpului ca să alungi plictiseala e vorba.

După ce am șters blogul cel vechi nu am fost mai tristă decât eram înainte să îl șterg. Eram tristă înainte să îl șterg și tristețea asta a fost chiar unul din motivele pentru care l-am șters. Au fost însă câteva lucruri care s-au schimbat după aceea. Am devenit și mai conștientă de cât de tristă eram și asta a durut mai tare. Cel mai tare a durut însă golul care a rămas în urmă. Intram pe blog din minut în minut doar ca să citesc că nu mai există și nu doar că nu mai există, nu e nimic în locul lui și aproape nicio dovadă că ar fi existat vreodată. Să văd și să simt toate astea era cel puțin ciudat, dar apoi mi-am dat seama că e mai mult de atât. Când mi s-a oferit prima data ocazia de a rămâne singură acasă am ezitat și, dacă nu mă înșel, chiar am amânat momentul. Motivul era acela că simțeam că nu mai am nimic și nu știu ce să fac și chiar așa a fost. Aparent nu se schimbase nimic. Ba chiar, pentru că treceam și printr-o reamenajare a casei aș fi avut chiar mai multe de făcut și chiar le-am făcut. Încet, fără vlagă și fără să fiu în vreun fel atentă. Apoi, am zăcut. Înainte mă mișcam cu viteza luminii și nu știam cum să fac să termin mai repede orice activitate prin casă ca să apuc, într-un final, să scriu măcar câteva rânduri. Acum, desi teoretic aș fi putut scrie, așa, doar pentru mine, n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce să scriu ce să scriu și nici nu-mi doream. În zilele de dinainte să-mi șterg blogul am plâns atunci când am rămas singură acasă. După ce l-am șters, n-am mai putut nici plânge. Era doar un gol fără sfărșit.

Pornind de la această întâmplare, acum, când m-am apucat să scriu acest articol, mi-am reamintit cât de important e să avem obiective.Am învățat asta chiar și de la copiii mei. Orice plimbare cu ei devine mult mai interesantă dacă avem un obiectiv și poate fi extrem de plictitsitoare dacă nu ne fixăm unul și se întâmplă să n-avem nici energia pentru a fi spontani. Spre exemplu, o plimbare după o ploaie poate să fie răcoritoare și cam atât dacă plecăm doar la plimbare. Când ne propunem însă să salvăm toți melcii de pe trotuare sau să sărim în toate bălțile, lucrurile se schimbă radical. Chiar și la cumpărături care-s așa banale uneori, entuziasmul poate să se apară, dacă transformăm cumpărăturile într-o adevărată vănătoare a unui anumit obiect.

Așa și eu, acum, atunci și între acum și atunci.Înainte, obiectivul meu și doar al meu era să scriu pe blog. Pe lângă el, mai erau multe, unele cu siguranță mai importante – cum ar fi să am grijă de copiii mei – dar acesta era acel ceva doar al meu și fără el m-am simțit goală. Nu știu dacă a revenit, dar navigarea în căutarea culorii potrivite care să definească noul site se dovedește a fi destul de interesantă și chiar suficientă pentru moment. Nu umple golul de tot, dar parcă-l face să nu mai fie chiar așa gol. Chiar și dacă mereu mă întorc la gri.

Altfel, cred că mereu ar trebui să ne stabilim un punct la care vrem să ajungem la finalul unui drum. Dacă îl vom atinge sau nu fix în forma în care ni l-am imaginat are prea mica importanță. Ce e important e că simpla lui existență va face drumul mai interesant și mai frumos și, mai ales, îi va da un sens.