Cum arăți când suferi

Acum vreo doi ani, o femeie mi-a povestit despre cât de revoltător i se pare ei că unii oamenii care suferă și aleg să își spună povestea public, cu scopul de a cere ajutor, apar machiați și aranjați. Spunea ea că dacă omul chiar e suferind, ar trebui să-și arate durerea toată, nu să piardă timpul aranjându-se, sau ascunzându-se sub o mască.

N-am zis nimic eu și chiar am înghițit în sec când m-am gândit la perioada în care soțul meu s-a îmbolnăvit. Am făcut aproape același lucru atunci – mai puțin să cer ajutor public – și știu foarte bine și de ce, dar n-am putut să-i explic în cuvinte că mi se pare nedrept ce spune ea. Încerc acum să înțeleg și eu.

E adevărat că machiajul ar putea fi o formă de ascundere a durerii, dar chiar și dacă e astfel, mie nu mi se pare o problemă. Chiar și – sau mai ales –  atunci când un om cere ajutorul, am putea să îl lăsăm să își păstreze demnitatea. În niciun caz nu zic că demnitatea e data de machiaj, dar dacă simte nevoia să își ascundă cearcănele după un strat de fond de ten, sau să nu se tăvălească pe jos de durere în fața camerelor, ci să stea drept, în picioare, eu nu cred că e o problemă. Din contră. Durerea are, cumva, partea ei de intimitate. Asta n-ar trebui să ne oprească în a cere ajutorul atunci când avem nevoie, dar nici nu înseamnă că dacă recunoaștem că avem nevoie de ajutor e musai să ne expunem 100%. Spre exemplu, în perioada aceea, eu sufeream atât de tare că îmi venea să plâng încontinuu. Și chiar plângeam. Plângeam când ajungeam acasă și plângeam de fiecare data când urcam într-un taxi, după ce plecam de la spital. Când mergeam însă cu băiețelul meu – 9 luni pe vremea aia – în parc nu plângeam. Deși sufletul îmi era sfărâmat în mii de bucăți, îmi ascundeam durerea în spatele fondului de ten, sau a unor ochelari de soare. Vorbeam uneori cu oamenii cunoscuți despre boala soțului, dar în acele momente reușeam să îmi păstrez cumpătul. Plus că nu mă simțeam confortabil să izbucnesc în plâns în fața a zeci de oameni. Nici nu vreau să îmi imaginez cum e la tv, pentru că mie îmi pare că atunci când îți descarci durerea ai nevoie, mai degrabă, de o îmbrățișare decât de zeci sau milioane de ochi care să te privească cu compătimire. De asta mie emisiunile acelea care exploatează la maxim durerea oamenilor în schimbul ajutorului oferit – material, bineînțeles – , nu-mi plac. Sunt de admirat cei care promovează un caz sau altul pentru ca omul să fie ajutat financiar, dar când o fac într-un fel în care îl expun prea agresiv pe acel om, sau chiar regizează povestea, mi se pare că nu mai e chiar ok.

Pe lângă cele spuse mai sus, mai e un motiv pentru care eu cred că nu e o problemă dacă un om care suferă continua să aibă grijă de el, așa cum e obișnuit să o facă – prin machiaj, sau orice alte obiceiuri. Dacă machiajul zilnic e parte din viața unui femei înainte să apară durerea, mi se pare normal să fie așa și mai departe. Cred că e sănătos ca, în măsura în care putem, să ne păstrăm ritualurile pe care le aveam și înainte, oricare ar fi ele. Cred că asta ajută și cred că dacă nu o mai facem cădem în depresie, iar depresia e diferită de durere. Pe mine, de exemplu, chiar mă ajuta tare machiajul – unde machiaj însemna pentru mine un fond de ten și pudră. Când plecam de acasă, la spital, mă ajuta să văd în oglindă o femeie care arată bine. Asta îmi arăta că femeia aceea e pregătită să lupte. Dacă în locul ei aș fi văzut o femeie distrusă, asta m-ar fi demoralizat. În mod surprinzător, în perioada aceea mai foloseam uneori și rimel. Niciodată rezistent la apă pentru că era pentru mine un fel prin care-mi controlam lacrimile ce păreau că nu se vor opri niciodată. Era nevoie să mă comport ca un adult și era nevoie să merg în locuri în care să pot vorbi clar și nu printre sughițuri de plâns. Așa că îmi repetam încontinuu că, dacă plâng toată fața mi se va înnegri de la rimel și trebuie să mă abțin. O copilărie, știu, dar chiar și așa, mă ajuta să mă comport decent atunci când era nevoie de asta. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi închis într-o camera și n-aș mai fi ieșit de acolo. Era o provocare și să găsesc putere să merg să fac un duș și nu l-aș mai fi făcut nici pe acesta. Nu mi-aș mai schimbat nici hainele, n-aș mai fi mâncat și nici nu m-aș mai fi privit în oghlindă. Cumva însă, nu era după mine. Aveam un copil mic și un soț, iar ei aveau nevoie de mine să lupt și de asta găseam în fiecare noapte putere să adorm și dimineața putere să mă trezesc, să mă spăl și să mă pun în fața oglinzii unde mă străduiam să mă fac să arăt ca un om normal. Și da, de cele mai multe ori reușeam – pentru că un fond de ten bun chiar poate ascunde ochii umflați de plâns – și asta era un lucru bun, nu unul rău. Și arătam bine, desi durerea dinăuntrul meu era groaznică.

A nu se înțelege desigur că spun că oamenii care suferă ar trebui să se fardeze. Spun doar că cei care obișnuiau să o facă în mod uzual ar trebui să continue. Mai mult, chiar foarte multe forme de terapie recomandă ca omul care suferă să își aloce măcare 15 minute pe zi în care să facă ceva pentru el. Dacă pentru unii asta înseamnă să-și facă unghiile, să-și aranjeze părul sau mai știu eu ce altceva, ar trebui să respectăm și chiar să admirăm faptul că omul acela nu a uitat de el. Pentru că da, cel puțin în cazul meu, faptul că mă puteam privi în oglindă într-un anumit fel îmi amintea  că încă exist.

Într-un fel, faptul că ne așteptăm ca un om care suferă să și arate rău îmi aduce aminte de  înmormântările acelea de demult – desi cred că încă mai există – la care era musai ca omul să fie jelit în public, într-un mod destul de zgomotos. Bunica mea de exemplu a trăit în astfel de vremuri și ea încă mai crede că e o formă de iubire să țipi cât te țin plămânii după cel care a murit și o lipsă a acestei iubiri dacă nu faci asta. Poate are dreptate și poate chiar e formă de iubire și unii oameni chiar simt nevoia să-și strige durerea. Alții însă preferă să o exprime doar în șoapte abia auzite, fără ca asta să însemne că durerea lor e mai mica. Ar trebui, zic eu, să respectăm oamenii și suferința lor și să nu le pretindem să și-o exprime într-un fel sau altul. În plus, așa cum spuneam, ar trebui să respectăm oamenii care reușesc, în orice fel, să facă ceva – orice – pentru ei atunci când se confruntă cu durerea. Altfel, putem face mult rău. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă în perioada în care îmi era greu mi-ar fi spus cineva – Arăți prea bine. Nici nu zici că ai soțul bolnav! sau Când mai ai timp să te mai și machiezi?! În locul tău n-aș mai fi bună de nimic/ aș plânge toată ziua. sau Nu te mai ascunde! N-ai cum să fii bine în așa o situație!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close