Despre descărcarea emoțiilor- Cum să ne luptăm în joacă

water-fight-442257_1920

Băiețelul meu îmi tot spune că și-ar dori să dispară furia, tristețea și frica. Încerc să  îi explic că fiecare emoție are rolul ei, dar nu știu cât de convingătoare sunt. Poate pentru că nu le-am înțeles nici eu prea bine și, până la urmă, cred că ne-am dorit cu toții, macar si doar o dată în viață, același lucru.

Până reușim însă să ne dumirim cum e cu acceptarea emoțiilor, lucrăm intens la managerierea lor. Uneori ne iese, alte ori nu. Cert e însă că aceste emoții- în frunte cu furia – există și e aproape imposibil -și nesănătos- să le ignorăm. Prin urmare, trebuie găsită o cale de a le descărca.

Cu mențiunea că sunt departe de a fi vreo expertă, spun că am citit în mai multe cărți – nu neapărat, sau nu doar de parenting- cum furia poate fi manageriată cu succes prin joaca de-a lupta, care provoacă hohote de râs. Desigur că nu-i musai să fie joacă. Putem să ne luptăm, sau să lovim si la modul serios, atât timp cât lupta are reguli (diverse sporturi) sau, altfel, dacă nu lovim un om ci îl înlocuim cu un obiect. Chiar si adulților li se recomanda să lovească un sac de box sau o perna când sunt furioși.

M-am gândit si eu să-i iau un sac de box băiețelului meu, dar sunt câteva impedimente practice. Altfel, sigur nu glumesc când spun asta. Chiar citeam într-o carte -din păcate nu-mi amintesc care – cum o situație în care fratele mai mare lovea bebelușul a fost rezolvată cu succes prin înlocuirea bebelușului cu o maimuță de pluș. Nu, nici aici nu glumesc. Copilul a învățat ca, de fiecare dată când își dorea să-și lovească fratiorul, să lovească în schimb maimuța. În scurt timp, nu a mai lovit nici jucăria, deci funcționează.

Revenind însă la lupta în joacă, aceasta mi se pare cea mai bună, pentru simplul fapt că implică râs si beneficiile ei au fost descrise pe larg in cartea Rețete de jocuri. Problema e însă legată de felul în care putem face această luptă sigură, fără accidente. Da, dacă vorbim de situația în care participanții la lupta sunt un adult si un copil, lucrurile-s destul de simple și sigure. Se presupune că adultul are grijă să nu lovească copilul si putere să strângă din dinți dacă copilul îl lovește – da, copiii pot lovi tare si -culmea! – din greșeală. Eu încă mă minunez că am scăpat până  acum fără să am ochii negri si dintii sparti, la cate picioare mi-am luat în ochi- în special de bebeluș si în special in somn – si la cate capete am primit în gură – din iubire, copilul dorea să mă pupe si entuziasmul a fost prea mare.

Revenind la ideea principală, eu nu am un copil, am doi copii și dacă facem o astfel de joacă o facem toți trei sau toți patru, iar Maria e încă mică. Chiar si bătaia cu perne poate fi dezastruoasă dacă perna – care e cam cât ea de mare – o prinde în poziția greșită și o răstoarnă toată. Si nu, nu se rănește, dar e suficient cât să plângă, iar scopul jocului e să ne descărcam emoțiile prin râs, nu prin plâns.

Prin urmare, provocarea e mare.

Ce am incercat pana acum:

  • Săculeți mici, umpluți cu diverse semințe (cel mai bine) sau boabe. Cu cât sunt mai ușori cu atât e mai bine, dar dacă te nimerește vreunul în ochi nu e chiar ok. Maria a scăpat, dar am simțit eu pe pielea mea. Altfel, sunt inofensivi si chiar provoacă râsete. Totusi, să o apăr pe Maria face jocul un pic cam epuizant pentru mine. Mai e varianta în care să fie umpluți cu bile de polistiren și cred ca ar fi cea mai bună, dar n-am apucat să o încerc.
  • Pui de perna. E destul de amuzant, Dar avem prea puține perne mici si la fel, una primită drept în față poate sa fie deranjantă, dacă te prinde cu ochii deschiși, sau nu ești încă stabil pe propriile picioare.
  • Saculti umpluți cu puf – nu zboară așa bine, dar sunt cei mai inofensivi.
  • Mingiuțe moi de la Ikea. Sunt minunate, dar avem prea puține.

Revelația zilei e însă dată de ceva aparent banal. Hârtia creponata.

Totul a început de la o fermă pe care am construit-o cu copiii, dintr-o banală cutie de carton, pentru a învăța mai bine diferența dintre animalele domestice și cele sălbatice. În ferma noastră am pus fân și pe lângă ea am pus iarbă. Fânul si iarba au fost făcute din fașii de hârtie creponată. Practic, am tăiat hârtia în bucăți mici, cam de jumătate de cm. Spre surprinderea mea le-a și plăcut să desfășoare fâșiile și asta i-a ținut ocupați cam jumătate de oră pe amândoi.

Partea amuzantă a venit însă într-o seară când unul din copii a aruncat, din greșeală, cu “fân” în capul meu. De aici a pornit o adevărată “luptă”, cea mai inofensivă  dintre toate, dar și cea mai amuzantă. Bonus, era o luptă fără reguli – de obicei avem ca regulă să nu aruncam ninic spre față, dar cum copiii mici încă isi exerseaza aceasta abilitate, nu ne iese mereu – pentru că hârtia asta chiar nu poate răni- sau, dacă poate, eu nu mi-am dat încă seama cum. Joaca s-a extins și a doua zi, când am facut adevărați “bulgări” din hârtie creponată. Amuzant nu e doar că putem arunca unul în altul cu lucruri, ci și că, atunci când aruncăm în cap arătam destul de haios cu zeci de fașii colorate prin păr. Plus, ca revine in sarcina fiecăruia să scape din “capcana” de fașii ce atarnă după el și pentru “adversar” e la fel de amuzant si acest aspect.  S-a lăsat cu un râs de zile mari și chiar am avut curajul să-i las pe copii să se “lupte” singuri de dimineață, în timp ce găteam. S-au distrat copios si apoi s-au înțeles de minune toată ziua.

Concluzia e că cea mai inofensivă și amuzantă luptă e cu fașii colorate din hartie vreodată. E adevărat că apoi casa arata ca după petrecere, dar merita efortul, iar copiii pot fi mobilizați să strângă chiar ei “fanul” și  “iarba “ ca să hrănească animalele de la fermă.

Altfel, să nu uităm că, fie că vrem sau nu, emoțiile astea există și ele tot vor ieși afară la un moment dat, oricât am încerca să le tinem închise. Varianta în care le descărcam prin jocuri inofensive care provoacă râsul e preferată mea. Printre avantaje se numără faptul că cei mici acceptă apoi mai usor cerințele părinților (dacă părintele este învins în luptă  si se mai și supăra în glumă pentru asta, stârnește hohotele de râs ale copilului permițându-i prin această joacă să fie si el cel mai puternic,așa mic cum e, și nu doar cel care mereu trebuie să se supună cerintelor adulților), iar dacă vorbim despre frați, le dăm astfel ocazia să își descarce frustrările pe care le au, “lovindu-se” unul pe celălalt  fără să fie certați, sau, și mai bine, devenind aliați în lupta contra adultului altfel atotputernic. Și, bineînțeles, râsul. Cel mai mare avantaj e râsul.

Sursa foto

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close