Într-un timp îmi plăcea să urmăresc seriale polițiste și mentionez asta pentru că,exceptând câteva opționale din facultate care au atins și acestă parte, n-am nicio treabă cu poliția sau cu felul în care polițiștii lucrează pentru a descoperi pe cei care au comis diverse infracțiuni. Prin urmare, mă bazez strict pe ce am văzut în filme atunci când spun că, atunci când au în fata lor un suspect, polițiștii – sau detectivii, că sună mai frumos – îi arată acestuia poze cu victima sau victimele, în speranța că astfel vor obține o mărturisire. Că se petrece sau nu astfel in viața reală, n-am de unde să știu. Cert e că mi se pare cumva logică această practică, la fel cum mi se pare și că vina e una dintre cele mai mari poveri pe care le poate duce un om. Probabil tocmai de asta mintea noastră are tendința de a îngropa adânc momentele în care am rănit pe cineva și se descurcă chiar foarte bine. Altfel, cu excepția psihopatilor, eu cred că nu există om care să nu fie doborât de vină atunci când vede negru pe alb consecințele faptelor sale. Durerea cred că e incredibil de mare și omul își dorește sincer să nu mai repete ce a făcut.

Totuși, unii continuă să facă rău chiar și după un astfel de moment memorabil și aici deja nu mă mai refer doar la acele acțiuni cărora li se impune pedeapsa cu închisoarea.

Mi-a fost greu să-mi dau seama de ce un om care întelege consecințele faptelor sale și își cere iertare sincer continuă să le facă în ziua următoare sau peste o săptămână, intrând astfel într-un fel de cerc vicios. Cred însă că răspunsul s-ar putea afla chiar în rândurile de mai sus. Să trăiești cu sentimentul de vinovăție poate să fie incredibil de greu, iar parerile de rău, fie că sunt acceptate sau nu de către cel pe care l-am rănit, nu dizolvă pur și simplu povara, ca prin magie. Plus că uneori, independent de iertarea pe care o primim sau nu, vindecarea, și de o parte și de alta, cere timp și nu se întâmplă pur si simplu. Vindecarea e un proces greu, cu urcușuri și coborâsuri, care poate să fie epuizat. E adevărat că recompensa e pe măsură, dar se pare că nu toți pot duce asta. Prin urmare, in fața unei dureri mari, mintea noastră ne apără. Ori uităm, pur și simplu, îngropând, așa cum spuneam mai sus, nu neapărat amintirile, cât emoțiile asociate lor, ori ne amăgim cu gândul că poate totuși nu-i mare lucru ce am făcut, că și alții au făcut, sau au făcut mai rău. Asta ne da cale liberă să continuăm comportamentul distructiv, mai degrabă decât să îl oprim; să îl continuăm pentru că refuzăm să vedem cât e de grav, sau tocmai pentru a întări ideea că nu e chiar atât de grav ce facem.

Evident că pe termen lung omul nu se simte bine, dar suferința pe care o duce astfel e mai putin intensă decât aceea pe care ar trebui să o ducă dacă ar accepta consecințele faptelor sale.

Ideea asta îmi pare că am regasit-o cumva și la Dostoievski care in cartea Crimă și pedeapsă le oferă personajelor sale izbăvirea prin pedeapsă și, astfel, șansa de a o lua de la capăt ulterior. Se pare cumva că pentru a ne vindeca atunci când am greșit avem nevoie să fim pedepsiți, iar pedeapsa e chiar confruntarea cu consecințele faptelor noastre și ducerea vinovăției.

Nu vorbesc despre pedeapsă în sensul în care prea multi oameni o înțeleg. Pedeapsa are – sau ar trebui să aibă-rolul de a ajuta omul să se schimbe și nu de a îl face să sufere mai tare decât e cazul. Când e folosită în acest din urmă sens ea nu face decât să transforme durerea inițială în furie și asta nu-i ceva ce spun doar eu. Se stie că de prea uneori oameni care ajung în închisoare ies de acolo doar pentru a face ceva și mai rău.

Altfel, revenind la oamenii normali, cred că am putea să devenim cu toții mai buni si chiar mai fericiți dacă, atunci când am greșit, am accepta ce am făcut și faptul că nu mai putem schimba trecutul și ne-am da răgazul de a suferi pentru asta, încercând, totodată să sprijinim cât mai mult omul pe care l-am rănit. Durerea e însă mare și instinctul de apărare sau fugă, atunci când suntem puși față cu durerea, e incredibil de puternic. Prin urmare, e nevoie de mare curaj să accepti să trăiești cu vina. Răsplata însă e pe măsură. Sint sigura de asta.