Am avut un fel de ceartă cu soțul meu și nu, scopul acestui articol nu e să-mi expun viața – atât de – personală pe blog, deci nu e despre ceartă, mai ales că certurile astea, cumva, dau și ele savoare vieții.

I-am zis atunci să mă lase singură, fix pe versurile melodiei Pleacă, care se auzea undeva în surdină. Cred că era ori un concert prin apropiere, ori vreun vecin trecea printr-o dramă și dăduse muzica prea tare. El nu s-a mișcat și atunci eu i-am spus, fără să gândesc, ceva urât, moment în care s-a ridicat să plece. Primul lucru care mi-a venit în minte și din care am și rostit o mică parte a fost „Exact la asta mă așteptam”. De fapt, doar am repetat cu voce tare cuvantul exact, pentru că în acel moment am avut o revelatie uriașă. În scurt timp am putut să îmi spun în minte și continuarea – „Exact la asta mă așteptam. Nu mă iubești atât de tare încât să poți duce asta! Nu ma iubesti orice-aș face si orice-aș fi. Ma iubesti doar dacă sunt drăguță și bună, iar eu chiar nu sunt doar așa.”

Cuvinte asemănătoare cu cele de mai sus au continuat să curgă în mintea mea, numai că deja soțul meu încetase să mai fie personajul principal. În minte mi-a apărut băiețelul meu de 4 ani al cărui comportament nu-l înteleg uneori, sau, mai bine spus, nu-l simt pentru că, teoretic, pot înțelege, dar de la a intelege până la a simti e drum lung. Adică da, am citit mult despre cum copiii testează iubirea și despre nevoia lor de a știi că sunt iubiți necondiționat, chiar și în cea mai urâtă varianta a lor – probabil de asta am și avut revelația – dar tot mi se părea prea mult și greu uneori și nu reușeam să am suficientă rabdare.

Fără a considera că lucrurile sunt mai ușoare acum, cert e că îmi înțeleg mai bine copilul prin prisma acestor evenimente. E tare greu să nu te simti iubit, oricât de iubit ai fi sau nu în realitate. Atunci, încerci din răsputeri să cauți confirmări peste reconfirmari si faci asta provocând și forțând limitele. Facem noi, adulții asta, în condițiile în care se presupune că suntem mai inteligenti, sau măcar mai maturi, și o facem pentru că avem cu toții nevoie de iubire și sprijin necondiționat și pentru că ne este greu. Nici nu pot să îmi imaginez cât de greu poate să îi fie unui copil.

În plus, genul acesta de comportament poate să apară fix după o faptă rea, când te simți atât de vinovat încât crezi ca nimeni pe lumea asta nu te-ar mai putea iubi și tu sigur nu te mai iubești. Sa faci încă o faptă rea în condițiile astea e oarecum logic. Ai nevoie să vezi dacă e acesta adevarul – Esti un om/copil rău sau nu? Mai esti iubit, sau nu?

Pare poate, puerilă, teoria mea de mai sus – deși sigur nu e nouă- , dar câți dintre noi nu am spus „pleacă”, când, de fapt, tot ce ne doream era exact opusul? Copiii fac asta mult mai des, probabil pentru că ei încă speră tare că sunt iubiți orice ar face, iar noi adulții – sau cei mai mulți dintre noi – chiar îi iubim, orice ar face. Dar oare reușim să le și transmitem asta? Reușim oare să-i facem să simtă iubirea noastră sau credem că e suficient că o simțim noi? Diferența e uriașă.

La final, melodia cu pricina 🙂