“Dacă nu ești cuminte stăm acasă!”

În ultimul timp m-am auzit destul de des spunându-le copiilor ” dacă nu faci asta, nu mai mergem în cutare loc/plecăm acasă ” sau ” dacă te mai comporți astfel, nu mai mergem acolo/plecăm acasă”. Principiul e simplu si pare corect – dacă nu putem respecta regulile dintr-un anumit loc nu mai mergem acolo, cu variațiile de rigoare.

Totuși, parcă citisem pe undeva – sau prin mai multe locuri- ceva despre faptul că aceste condiționări nu funcționează. Adică da, pot funcționa punctual – fără ca asta să fie o regulă – dar pe termen lung rezultatul e dezastruos.

Eram astfel ușor nesigură pe mine și deloc convinsă că procedez bine. Sâmbătă însă am mers într-un loc cu foarte mulți copii și părinții lor. Am petrecut mai mult timp doar cu Maria și, cum ea era foarte liniștită în acel moment, mi-a oferit răgazul de a observa interacțiunea dintre alți părinți și copiii lor. Am rămas uimită să aud la tot pasul exprimări ca cele de mai sus – “dacă mai faci asta, plecam”- spuse, bineînțeles, pe un ton civilizat. M-am gândit atunci că experiența aceasta a venit la momentul oportun pentru a îmi întări ideea că procedez bine. Copiii aceia păreau foarte ok – unii erau mai mari ca ai mei – și, până la urmă, nu e ca și cum erau pedepsiți. Cei care sunt contra pedepselor susțin că trebuie să lăsăm să apară consecințele naturale în locul pedepselor, pentru că așa învață, cu adevărat, copilul. Nu e oare plecarea dintr-un loc ale cărui reguli nu le respecți o consecință naturală? Plus că nu se poate să fim atât de mulți părinți care greșim. E clar că îmi făceam griji degeaba. Totul era în regulă.

Totul până azi de dimineață, când mi-am amintit ceva. Am mai scris acum ceva timp despre o doamnă profesoară de fizică pe care o admir și ale cărei postări le urmăresc cu interes. Ei bine, această doamnă lucrează cu copii care au și probleme de comportament și, la un moment dat, a organizat o excursie. O excursie în care nu erau locuri pentru toți copiii și ea trebuia să aleagă. În ziua cu pricina – ziua alegerii- , doi dintre ei au chiulit, deși li se spusese să nu mai facă asta. Doamna s-a dus în vizită la ei acasă și, la un moment dat, vorbind cu copiii, discuția a ajuns și la excursie. Cei doi copii nici nu sperau măcar că ar putea să fie loc și pentru ei, la cât de urât se comportaseră în ultimul timp. În acel moment însă doamna profesoară a ales să facă altfel. Deși unii am putea să spunem că acei copii îi trădaseră încrederea și nu meritau nimic, ea a ales să vadă ce se ascunde în spatele acelei “trădări” și să aibă încredere în copii. Prin urmare, a decis să îi ia fix pe ei în excursie, spre marea lor uimire.

Mă gândesc eu acum… Un străin poate să aibă încredere în copii și noi, părinții lor, nu avem. Plus că, dacă e să fim sinceri și corecți, exprimările de mai sus sunt pur și simplu amenințări. Dacă mergem cu copilul într-un restaurant și el vrea să se cațere pe mese, iar noi spunem că dacă face asta plecăm acasă e o amenințare. Dacă în ciuda atenționării copilul dorește să se cațere pe masă și noi îl oprim și plecăm pentru că nu ne-a ascultat, aceasta e o pedeapsă. Dacă copilul se cațară pe masă, în ciuda atentionatilor noastre, și suntem dați afară din restaurant această da, e o consecință directă a faptelor sale, din care copilul sigur va învăța ceva, dar e și o consecință a faptului că nu i-am explicat clar situația. Diferența e mare.

Cum am putea proceda în loc să amenințăm? Pe cât de simplu, pe atât de banal. În exprimare diferența pare subtilă, dar e mare. Putem să îi spunem copilului simplu că regulile din acel loc nu permit cățărarea pe masă și, pentru a întări spusele, putem întreba, la modul serios, un angajat dacă are voie cel mic să se cațere pe masă. Dacă și în acest caz copilul se cațără și suntem dați afară, atunci chiar vorbim de o consecință pură a faptelor sale.

De asemenea, dacă alegem să nu ducem copilul într-un anume loc pentru că s-a comportat urât înainte, vorbim și de pedeapsă și de lipsa încrederii în propriul copil. Lipsa încrederii în propriul copil poate avea ca și consecință faptul că, la rândul lui, nici copilul să nu mai aibă încredere în el. Cât privește pedeapsa, ea poate funcționa punctual și pe termen scurt, dar spre deosebire de consecințele reale, ea nu va dezvolta motivația intrinsecă a copilului – cea mai importantă din punctul meu de vedere.

Prin urmare, cred că doamna profesoară de fizică e un exemplu pentru noi toti, în special pentru părinți – nu doar pentru profesori – și mai cred că dacă alegem să avem încredere în copii totul devine mult mai simplu și frumos!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close