Prima dată s-a întâmplat când era Tudor mai mic. Avea vreo 2 ani și jumătate, eram în parc și voia să se dea pe topogan. Erau două topogane și un băiețel se tot punea în fața lui. Copilul meu se ducea la celălat, iar băiețelul cu pricina, mai rapid, se punea imediat în fața lui. Am încercat să intervin, dar m-am lovit de o barieră de nepătruns. Copilul vorbea rusă. Tatăl lui la fel. Nu știu dacă tatăl știa sau nu română, căci nu mi s-a adresat deloc mie. După ton, am presupus că i-a zis băiețelului să-l lase în pace pe Tudor, dar fără succes. Am plecat noi și am luptat apoi, acasă, vreo două săptămâni cu asta, pentru că Tudor se speriase destul de tare de acel copil. A fost prima dată când cineva s-a comportat atât de răutăcios cu el. Prima dată și pentru mine, în postura de mamă.

Norocul a făcut să fim liniștiți o perioadă lungă de timp. Desigur că au mai fost incidente. Copiii mici pot avea multe neînțelegeri. Se și lovesc uneori. Dar e o mare diferență între certurile/loviturile astea uzuale și întâmplarea de mai sus. Și cea de mai jos.

Azi, o fetiță mai mare a lovit-o pe fetița mea de 2 ani și 7 luni, iar eu am simțit că înebunesc. Eram în parc, iar copiii mai mari se jucau și alergau. Un grup de cinci copii, între care două fetițe, a trecut pe lângă Maria care era în picioare și o fetiță a întins pur și simplu mâna și a împins-o. Micuța s-a rostogolit pe jos. 

Am văzut faza asta atât de clar că încă mi se repetă în minte. Ce nu știam sigur e care din fetițe a fost. Erau una lângă alta și de la spate semănau. Mâna care a împins-o  și felul în care a fost împinsă le-am văzut însă foarte clar.

Am ridicat copilul meu de jos și am strigat celorlalți copii să se oprească – jocul era în toi, nu m-ar fi auzit – și apoi am întrebat, vorbind normal, de ce a lovit-o. Atunci, una dintre fetițe s-a întors cu fața spre mine, iar mămica ei a explodat înainte să apuc să mai zic ceva sau să primesc un răspuns. A început să-mi spună că nu văd bine, că fata mea a alunecat și că nu știu să am grijă de copiii mei. Uite-așa, m-am trezit certându-mă cu o mămică în parc, țipând și eu pentru că altfel nu mi-aș fi auzit vocea și făcând eforturi supraomenești să nu cobor la nivelul ei de exprimare pentru că da, eu mă gândeam în momentul acela și la faptul că un parc întreg ne urmărește și în el sunt și copiii mei, al căror exemplu sunt. Într-un final, tot noi am plecat acasă, de data asta pentru că era musai să ajungem – așteptam un curier. Într-un fel, mă bucur că a trebuit să plecăm pentru că deja mă înfuriasem tare și nu eram pregătită să cedez. Sunt sigură însă că dacă aș fi continuat n-ar fi fost bine.

De fapt, pentru mine nu a fost bine nici așa. Deși n-am folosit cuvinte urâte, n-am atacat persoana oricât de tare mi-am dorit – și oricât de tare m-a atact ea pe mine – și doar am spus tare și răspicat că a fost copilul meu lovit și felul în care se comportă nu e ok, tot nu mă simt confortabil să mă cert cu părinți în parc. Urăsc, în general, conflictele. Cele de genul ăsta mi se par penibile.

Totuși, nu-mi dau seama cum altfel aș fi putut proceda. De schimbat n-am schimbat nimic în felul ăsta. Femeia tot pe-a ei a ținut-o, dar parcă varianta de a nu face nimic nu sună bine. Cum ar fi fost? Să îmi ridic copilul de jos, să-i spun că asta e și să merg mai departe? Ce înțelegea ea din asta? Și ce înțelegea copilul care a agresat-o. Si, până la urmă, cum să privești cum e lovit copilul tău și să nu faci nimic. Cum să privești cum e lovit orice copil și să nu faci nimic?

Adevărul e că nu poți și, după ce am discutat cu mai multe persoane, adevărul e că trebuie să îți aperi copilul și să îți susții punctul de vedere. Chiar și dacă asta înseamnă să lupți cu arme care nu-ți plac. Da, Maria nu a primit scuze și nici explicații de la fetița care a agresat-o, dar m-a văzut pe mine apărând-o și susținând-o. Când un alt adult spunea tare că Maria s-a împiedicat și că a cazut singură, pentru că nu am avut eu grijă de ea (!), eu am spus la fel de tare că Maria a fost lovită.

Prin urmare, fie că îmi place sau nu,  se pare că trebuie să mă pregătesc intens. E probabil al doilea din multele astfel de conflicte care vor apărea și, din nefericire, nu toate conflictele pot fi rezolvate pe cale pașnică. Nici pe cale agresivă nu se rezolvă, dar, cum spunea o persoană dragă, nu poți, totuși, să te lași călcat în picioare.

Cât despre copii, susțin în continuare că nu există copii răi, oricăt de mari sau mici ar fi. Fetițele acelea erau mai mari – probabil deja la școală – , dar tot mici și tot copii erau. N-am avut nicio clipă intenția de a le certa sau cine știe ce altceva – probabil, mămica a recționat anticipat așa agresiv pentru că se raporta la propria persoană. Am vrut însă să le atrag atenția asupra a ce s-a întâmplat și să le spun că nu e deloc ok și frumos, iar Maria e speriată și o doare. Altfel, îmi imaginez că astfel de copii suferă foarte tare și, cel mai probabil, trăiesc într-un mediu deloc ok. Pentru că, într-adevăr, cei mai mulți copii lovesc, la un moment dat. Chiar și ai mei. Dar e o diferență mare când un copil lovește un alt copil pentru că încă nu a învățat să își gestioneze bine emoțiile și face asta din furie – că i-a luat vreo jucărie sau că a ajuns primul la leagăn etc. – frică, sau chiar prea mult entuziasm și un copil mai mare care lovește tare un copil mai mic cu care nici măcar nu interacționa în acel moment și care stătea liniștit. Primele exemple fac parte din normal, în cel de-al doilea caz e ceva în neregulă.

Oricare ar fi însă cauzele, cred că mereu e bine să le explicăm copiilor că nu e ok să lovească și să le arătăm răul provocat de lovitura lor. Dacă alegem să ignorăm sau să negăm ce s-a întâmplat – cum a fost azi – , pe motiv că propriul copil e un sfânt, și să atacăm copilul sau părintele copilului agresat e josnic.

Dar, așa cum spunea o altă personă dragă, e adevărat că e nedrept, dar nu prea avem ce face. Decât să ne antrenăm pentru a putea supraviețui într-un război la care n-am dorit să fim părtași. Și da, deși povestea de azi m-a epuizat îmi dau seama că-s pregătită să fac orice pentru copiii mei. Totuși, aici pe blog, la final de articol, mărturisesc și că nu pot să nu mă simt și tristă. Tristă pentru că astfel de oameni există și tristă pentru că ei sunt părinții unor copii care vor deveni, la rândul lor, adulți. Mai sunt tristă și pentru că mi-aș dori să înțeleg și să găsesc un sens, dar, din păcate nu reușesc să înțeleg. Nu reușesc să înțeleg de ce un părinte poate să fie atăt de agresiv și să îi dea copilului lui un exempu foarte prost, fără să aibă niciun pic de compasiune pentru un copil mic care a fost trântit – nu exagerez deloc – cu putere pe jos. Cât de rău sau ignorant poți să fii ca să faci asta?