Peste tot sunt oameni care spun și ne spun cum să – ne – creștem copiii. Fie că vorbim de bloguri (chiar și aici pe blog veti găsi astfel de idei), cărți întregi de parenting sau antiparentig, vecina de la etajul 5, sau un necunoscut oarecare de la colțul străzii. Toti, sau aproape toți, au o părere despre creșterea copiilor, indiferent că au sau nu copii, indiferent că e vorba de copiii lor sau ai altora.

Unul dintre cele mai dezbătute subiecte este cel al copilului răsfățat sau, în termeni mai moderni, al copilului căruia nu i s-au pus limite și a fost lăsat așa, de capul lui. Acest copil, alături de părinții lui – sau nu – este cel puțin stigmatizat. Nimeni nu își dorește un copil răsfațat sau care nu stie de nicio limită și pe bună dreptate. Părinții lui sunt, la rândul lor, condamnați sau, uneori, compătimiți, caz în care se aliază și ei cu diverse alte persoane împotriva copilului, bineînțeles. Numai că atitudinea aceasta nu ajuta pe nimeni pentru că adevăratele cauze și/sau probleme sunt, de fapt, ignorate.

Eu mă îndoiesc profund de faptul că există vreun părinte care să nu pună limite copilului său și care să facă tot ce dorește copilul. Atât timp cât vorbim despre părinti care nu sunt în vreun fel psihopați- în sensul de bază al cuvântului – și care își doresc macar și doar să nu moară copilul lor, au existat, există și vor exista mereu limite. Dacă n-ar exista aceste limite, sunt convinsă că am avea o mulțime de copii cel puțin electrocutati sau călcați de mașini. Totuși, cu excepția unor accidente nefericite, nu avem astfel de cazuri, deoarece copiii nu au voie la priză sau pe strada plină cu masini. De fapt, la cate „nu-uri” aud în jurul meu concluzia ar fi că cei mici nu au voie să facă o multime de lucruri. Totuși, printre ei există o mulțime de „rebeli” și se pune problema de ce. Răspunsul e simplu. Nu existența sau inexistența limitelor e problema – e evident că ele există- ci felul în care sunt aceste limite transmise copilului.

Un copil are multe nevoi. Printre ele se numără echilibrul și autenticitatea.

Un copil căruia i se spune „nu” din clipa în care se trezește dimineața și până adoarme la loc, seara, e departe de a fi un copil răsfațat și totuși este un copil care nu are limite. Pentru că în timp a învățat să fie imun la acest „nu”. Copiii au nevoie de „nu”, dar atunci când chiar este cazul și sigur nu e cazul atât de des.

Un copil căruia i se spune „nu” foarte ușor, dar se revocă acest „nu” atunci când părintele nu-i suportă plânsul nu va știi să respecte limitele și da, va învăța că dacă plânge suficient de mult/tare părintele va reveni asupra deciziei. Trebuie să ne alegem cu grija bătăliile și să spunem „nu” doar atunci când suntem siguri că, în primul rând, noi, adulții, putem respecta acel „nu.

Un copil căruia i se spune azi „nu” și maine „da” – sau invers – cu privire la același lucru nu va stii să respecte limite sau reguli și asta pentru că nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul sau. Copiii au nevoie de consecvență și de reguli clare, explicate pe înțelesul lor.

Nu în ultimul rând, un copil care suferă nu va știi să respecte limite. Cand decidem să facem copii trebuie să ne și asumăm responsabilitatea și să înțelegem că sunt ființe care trebuie, merită și au nevoie de respectul, atenția și iubirea noastră.

În loc de încheiere, un copil care experimentează, întreabă, provoacă sau insistă nu e un copil răsfațat sau fără limite. Atât timp cât știe să se oprească – să se oprească nu înseamnă să nu plângă – atunci când adultul îi spune un „nu” ferm, faptul că încearcă nu e, sau nu ar trebui să fie o problemă. Nu-i putem învăța să trăiască dacă le impunem să stea pe margine și să privească cum trăiesc alții. Îi putem însă ghida prin viață folosind reguli clare, stabile, explicate cu blândețe pe înțelesul lor, conștienți fiind că nu numarul mare al acestora va face diferența ci felul în care noi transmitem aceste reguli. „Judecarea” fără milă a acelor copii „răsfățați ” sau ” fără limite” doar îi va ajuta să se revolte și mai tare.