Despre viață și moarte

 

close up photo of green leaf plants at daytime
Fotografie de Johannes Rapprich pe Pexels.com

Niciodată n-am prețuit viața prea mult – a mea, desigur – dar lucrurile s-au schimbat cumva de când am copii. Chiar scrisesem un articol despre revelația pe care am avut-o într-un taxi al cărui șofer conducea cu viteză prea mare și mie mi-a fost frică pentru viața mea. Eram neînfricată din punctul ăsta de vedere. Îmi era teamă mai mult de oameni și de suferința provocată de ei. Acum, am început să mă tem mai puțin de oameni și să îmi fie frică pentru mine, pentru soțul meu și pentru copiii mei. Să-mi fie frică de boală și de moarte. În ceea ce mă priveste, asta e doar pentru că mi-i imaginez pe ei fără mine și nu vreau să simtă durerea aia.

În acest context a venit vestea că s-ar putea să am cancer. Aș vrea să spun că am avut ceva revelații majore și înteleg mai bine viața și sensul ei, dar nu mă pot lauda cu asta. Am intrat cumva în panică, atunci când am auzit vestea, dar mereu am oscilat între două extreme. Prima, pe care i-am spus-o și medicului care m-a consultat primul – în mai puține cuvinte ca aici- sună cam așa: “E imposibil să am cancer. Soțul meu doar ce și-a revenit dintr-o boală gravă. Am crezut că-l voi pierde. Acum, suntem epuizați, dar cu dorință mare de a ne reveni, de a intra cumva în rândul oamenilor normali. Chiar dacă indirect, fără să înțeleagă prea bine de ce, pentru că-s mici, copiii mei au suferit tare din cauza asta. Le-a ajuns. Asa că, vedeți, e imposibil să am cancer! Pentru că dacă aș avea cancer, atunci mi-aș pierde și ultima fărâmă de credință în orice și nu aș lupta. Sigur nu aș lupta!”

A doua variantă, spusă printre rânduri unor persoane apropiate, e puțin altfel -” Toți spun că nu am cancer, dar ei nu-și dau seama – sau au uitat – că eu am mai auzit asta. E imposibil să fie soțul meu asa bolnav, mi-au zis ,atunci când suspiciunea bolii a apărut. E imposibil. El nu a fost niciodată bolnav. Și imposibilul s-a dovedit posibil și viața s-a răsturnat cu susul în jos. Asa că, sa am eu cancer nu e deloc imposibil. Pentru că de atunci am prea des senzația că cineva se joacă cu noi. La fel cum se joacă un copil cu jucăriile, ca și cum am fi niște marionete care nu simt nimic. Numai că simțim, fără ca asta că conteze, bineînțeles. Ar fi nedrept să am cancer? O, da! Dar la fel de nedrept a fost și să se îmbolnăvească el și să nu uităm că pe lume se întâmplă și lucruri mult mai rele de atât.”

Vestea bună e că nu am cancer. Vestea proastă e că nu mi se pare ca aș fi mai înteleaptă deși, cu siguranță, să te știi mai aproape cu un pas de moarte e o experiență aparte. Eu însă tot eu sunt. Ce-i drept, nici nu m-am lăsat prea tare să simt. Doar gândul la asta mă omora încet și-am zis că dacă voi continua astfel e posibil să mor curând,  chiar și dacă nu am cancer. Astfel că am luat pur și simplu acest gând și l-am dat la o parte – Da, stiu! Sunt foarte tare! 🙂 . Faza e că aveam peste o lună și jumătate de așteptat până la deznodământ și am considerat că nu pot trăi timpul ăsta gandindu-mă la moarte, fără ca asta să nu mă consume pe dinăuntru. Astfel că nu m-am mai gândit. Decât foarte rar și atunci încercând să nu pierd controlul.

Totuși, pot găsi însă un sens în experiența asta. Măcar și doar logic. Ea a venit să ne trezească din amorțeala în care suntem de când s-a îmbolnăvit el. S-a dorit a fi șocul care să ne arate că suntem vii și n-am murit niciunul. Am supraviețuit! Bolii lui zic. Și am supraviețuit împreună. Acum e cazul să începem și să trăim din nou.

Dar nu pot să nu mă întreb ce contează că găsesc eu sens acestei experiențe, dacă nu gasesc sensul celei precedente. De fapt, sunt două- boala lui și încă una. Două experiențe groaznice al căror sens nu-l înteleg si pe care nu le pot accepta, pe orice parte le-aș întoarce. Da, suntem suma experiențelor noastre. Eu sunt ceea ce sunt, datorită lor. Sunt mai deșteaptă și foarte puternică. De fapt, nu cred că am cunoscut personal o femeie mai puternică decât mine. Numai că eu nu mi-am dorit să fiu puternică. Mi-am dorit să fiu fericită. Plus că toate evenimentele astea m-au epuizat de-a dreptul și, în prezent, mă ia somnul la propriu, înainte să mai apuc să mă comport ca un om puternic.

Concluzia e că nu înteleg sensul vieții și am cel puțin două experiențe pe care nu le accept. Era suficient să fie și doar una. Acceptarea e cheia, iar eu n-am găsit încă această cheie. Fără ea, viața nu ți se dezvăluie cu totul.

Pentru că articolul e însă parca prea sumbru, zic să fac putin haz de necaz. Sau, măcar teoretic, să încep să trăiesc, ca să-și fi îndeplinit scopul experiența de mai sus.

În filme, vedem cum oamenii care afla că vor muri fac liste cu lucruri de făcut și la final, bineînțeles, se însănătoșesc și-s mai fericiți. Nu cunosc oameni care să fi fost pe moarte, dar eu cand m-am gândit la asta mi-am dorit să petrec fiecare secundă pe care aș mai avea-o, împreună cu copiii mei. Și să le scriu. Să le scriu scrisori pe care să le citească în diverse momente ale vieții lor – nu e originală ideea, nu-mi amintesc exact, dar sunt 90%sigura că am mai auzit-o undeva.

Acum, având în vedere că nu voi muri și nici sănătos nici realist nu e să îmi petrec timpul lipită de copii, ar fi cazul să trăiesc, nu? Așa că voi face și eu o listă. O listă cu lucruri pe care mi-aș dori să le fac și pe care nu le fac din motive stupide. O listă cu lucruri pe care le-as face dacă n-as mai avea nimic de pierdut.  O listă cu lucruri pe care le-aș face dacă aș fi 100%autentică în felul în care trăiesc.

O încep aici. Îmi propun să scriu 10 (numărul e ales la întâmplare), dar încep cu cinci, pentru că e târziu și am avut o zi plină:

  1. Să fac cel puțin un traseu prin copaci, data viitoare când mai mergem la Edenland. (Asta ar fi echivalentul săritului cu prașuta, lucru pe care chiar nu mi-l doresc. )
  2. Să scriu și public acea carte pentru copiii mei. E una foarte specială și e despre noi. Îmi doresc pentru ea doar să poată fi citită de ei sub forma unei cărți. Restul e mai puțin important, deci sunt hotărâtă să sar pași și efectiv să o public contra cost.
  3. Să îmi trimit cartea deja scrisă la o editură, sau la mai multe. Aici e altă treabă și pentru mine ar fi un fel de test, pe care nu îndrăznesc încă să îl susțin.
  4. Să citesc cartea Cum să nu greșești (urmează un articol despre ea).
  5. Să îmi fac acel al doilea tatuaj. Și să se vadă. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close