„Să fim mai indulgenți cu noi” mi-a spus cineva.

„Să vedem realitatea” mi s-a mai spus.

„Să acceptăm realitatea…”

„Să ne resemnăm…”

Ei bine, resemnarea nu a fost niciodată o optiune sănătoasă pentru mine, iar cu acceptarea, despre care, cel puțin teoretic, am o parere bună, nu am reușit încă să leg o prietenie profundă.

Primele două sfaturi îmi par însă tare pretioase, deși s-ar putea să le văd dintr-o perspectivă diferită față de cea din care mi-au fost transmise. Pentru mine, indulgent înseamnă să nu te învinovățești pentru ce nu ai reusit să faci. Să vezi, în schimb, chiar și puținul pe care l-ai reușit și, atunci când îl vezi, să ții cont de locul unde erai înainte. S-ar putea ca, făcând asta, să-ți dai seama că nu e chiar așa puțin. Nu mi se pare că a fi indulgent cu tine înseamnă să îți permiți să greșești ci, mai degrabă, să te ierți când greșești.

Cât despre realitate, dacă vorbim de prezent, a o accepta pe ea nu știu dacă e neaparat cea mai buna variantă. Cred că e de dorit să acceptăm trecutul. Pentru simplu fapt că nu-l putem schimba și e nociv să ne pierdem în scenarii ce nu se vor întâmpla niciodată. În prezent însă, putem acționa. În cele mai diverse feluri. Astfel ca eu nu cred că e nimic de acceptat la prezent. Dar da, ar trebui să putem vedea lucrurile clar, obiectiv. În felul ăsta, dacă nu ne plac, le putem schimba 🙂 Sau măcar putem încerca. Oricum ar fi, prezentul presupune alegeri și chiar și cand nu acționăm, tot facem o alegere.