Acum ceva timp am citit o carte (Tara Westover, Învățare) al cărei final îl cunoșteam. Cu toate astea, am citit-o cu sufletul la gură și am înțeles atunci că așa o carte e mai mult decât o carte bună. Cu siguranță trebuie să scrii într-un mod desăvârșit și să ai o poveste deosebită ca să poți obține asta de la un cititor. Aceeași părere o am și despre acele cărți pe care am simțit să le citesc încă o dată, sau să nu mai aud vreodată în viața mea de ele. În prima categorie intră, până acum, Crimă și pedeapsă și cărțile lui Jules Verne. Pe prima am citit-o mai întâi în liceu și încă de atunci am stiut că o voi reciti. M-am ținut de cuvânt și voi repeta experiența peste încă vreo zece ani. Cât despre cărțile lui Jules Verne, ele sunt pentru mine ca o gură de aer proaspăt, capabile să îmi dea o stare de bine în aproape orice moment.

În cea de-a doua categorie e o singură carte, al carei nume nici nu mi-l amintesc și asta pentru că am ales să il uit. Teoretic aș putea merge acum să verific în bibliotecă, dar încă nu vreau. Atât de urâtă mi s-a părut cartea asta și atât de tare m-a afectat, că mi-am dorit să uit totul în legătură cu ea și cu greu am rezistat tentației de a o arunca pur și simplu la coș. N-am facut asta pentru că era o carte bună. Acum vreun an mi-am amintit de ea și m-am gandit că parcă e prea ciudat totul. Nu poți citi pe nerăsuflate o carte pe care o urăști. Poate a atins în mine ceva ce nu eram pregătită să duc. Poate ar fi bine să o recitesc, mai detașată acum și astfel să mă cunosc mai bine. Nu mi-am făcut curaj încă. Am citit doar despre autor – Edgar Allan Poe.

Pe lângă toate aceste cărți care pentru mine sunt speciale, mai sunt celelalte care-s de multe feluri și printre care se află și cărțile usor de citit, ca să nu le spun altfel. Am terminat de citit o astfel de carte azi. Subiectul mă preocupa în mod deosebit, iar autoarea a reușit să facă în așa fel încât să nu ghicesc finalul. Faptul că n-am putut să prevăd ce va urma – poate din motive subiective – m-a făcut să citesc și cartea asta pe nerasuflate. Ba chiar, ultimele pagini le-am citit pe diagonală. Printr-o minune au dormit amândoi copiii la prânz și doar cititnd astfel puteam să o termin în acea pauză. Alternativa era să aștept până seara și mi s-a părut prea greu. Așa că am citit-o repede, sărind cuvinte sau chiar jumătăți de fraze, strict pentru finalul ei, care m-a dezamăgit.

Aș fi rămas așa, dezamăgită, dacă nu mi-aș fi amintit de acea carte ( Învățare) despre care am scris la începutul articolului. Acea carte pe care am citit-o tot pe nerăsuflate, sorbind însă fiecare cuvânt deși stiam prea bine cum se termină. De fapt, nu doar că știam cum se termină, atunci cand nu aveam acces la carte în format fizic citeam despre ea si despre autoare pe net. Amintindu-mi de asta, am înțeles ceva extrem de important. Finalul nu contează sau contează prea puțin. În viața reală zic. În cărți sau filme s-ar putea să conteze mai mult un pic. Dacă însă ai avut o viață de mizerie, dar ai norocul să mori cu zambetul pe buze, nu stiu dacă asta va face diferența. Vorbesc, desigur, în necunoștință de cauză, caci nu stiu nici cum e să mori, nici ce e dincolo de viața asta. Mă gândesc însă că diferența dintre o viață trăită frumos și una urâtă nu-i dată de ultimele clipe din ea. Așa că, poate n-ar strica să fim mai mult prezenți și să ne gândim mai puțin la ce o să fie. Și, desigur, să citim mai multe cărți care ne îmbogățesc cu totul și nu doar ne antrenează într-o cursă pentru un final care se dovedește a nu fi ce ne-am dorit.