Are 2 ani și 8 luni. Se duce hotărâtă la roata din parc (cei care cunosc locurile de joacă din parc știu despre ce vorbesc), dar nu se urcă în ea. Se prinde cu mâinile de marginile ei și aleargă tare, în cerc. Din ce în ce mai tare. Când prinde viteză suficient de mare se urcă și cu piciorușele și continuă să se învîrtească. O privesc paralizată, dar vocea mamei mele mă face să reacționez. ” Nu cade Maria?”, întreabă ea îngrijorată. „Nu cade.” îi spun zâmbind, inundată de o amintire din vara trecută. Avea 1 an și 8 luni pe vremea aceea și încă de atunci se juca astfel la roată. Se cățăra peate tot, mergea perfect pe trotinetă și era, în general, foarte independentă.

Mai multe amintiri îmi apar în minte și aproape că reușesc să mă relaxez. O văd apoi, în prezent, cum încearcă să se cațere pe un caluț și mă strigă să o ajut. Mă îndrept spre ea, în timp ce ma cuprinde ușor tristețea. Pe măsură ce mă apropii, pașii îmi devin mai rapizi, în timp ce pulsul îmi crește și panica înlocuiește tristețea și relaxarea de mai devreme. Panica cuprinde tot, fiecare colțișor al minții și trupului meu. Ea e acolo. O văd. Nu se dă bătută. Încă încearcă să se cațere pe căluț. E acolo, veselă, mică și frumoasă. Dar nu contează, pentru că, în mintea mea, ea urlă. Urlă de durere și frică, în timp ce sângele îi curge din gură. Pe rochița albă, pe mâini, pe mine. Mă strange în brațe cu mânuțele mici, în timp ce soțul meu o curăță de sânge. Apoi pe mine. Ma curăță pe mine de sangele ei. Atât de mult sânge. Sânge închegat în părul ei și-al meu, sânge pe hainele noastre și chiar și pe salteaua albă a patului în care doarme. Acolo nici acum n-am reușit să-l șterg. Pata a rămas și va rămâne mereu.

Pare un coșmar care se desfășoară cu repeziciune, dar eu știu că a fost real. Cu toții știm. N-a fost, desigur, atât de grav în realitate. Mintea îmi joacă feste pentru că am simțit totul foarte intens. Dar nu a curs sânge șiroaie. A curs încet, dar cât a curs a fost suficient cât să am de curățat chiar și la câteva zile după incident.

La o petrecere eram. Una din – prea – puținele la care am mers de când am copiii. Amândoi copiii erau usor peste program, obosiți. Erau însă veseli și am zis că e ok să mai stăm putin și să îi punem la somn mai târziu. Era o petrecere în aer liber, frumoasă și curată. Locul însă avea multe zone cu trepte. Din piatră tare și colțuroasă. Nu o scapasem deloc din ochi pe Maria. Nu a coborât nici măcar o jumătate de treaptă fără să fie ținută de mână. Nu a căzut pentru că nu era supravegheată, pentru că alerga, sau nu era atentă. De fapt, când a căzut nici măcar nu mergea. Stătea în fund, lângă mine, la marginea unor trepte și admira încântată un balon în formă de cățel. Trupurile aproape că ni se atingeau, când băiețelul mai mare m-a rugat să mă uit la ceva. M-am uitat, fără să mă mișc de lângă Maria. Preț de doar cateva secunde, mi-am luat privirea de la ea și, când am întors-o, ea nu mai era lângă mine. Am întins mâna, în zadar, să o prind. Nu am reușit. Imaginea asta s-a derulat la infinit, după aceea, în mintea mea, dar nici măcar în mintea mea nu reusesc sa o prind. Balonul îi căzuse din mână si ea s-a întins după el. A alunecat. Pe scări, în jos, cu gura fix în pietrele colțuroase, sub privirea mea neputincioasă.

Restul e un coșmar în ceață. Dupa ce am înțeles ca situatia nu e roz, pentru prima dată în viață mea, am simțit, la propriu, că pic din picioare. Am lăsat fetita urlând în brațele tatălui și m-am așezat pe un scaun. Ochii înlăcrimați ai băiețelului care s-a așezat lângă mine m-au oprit, cred, să nu-mi pierd cunoștința. Întâmplarea însă m-a zdruncinat tare pe mine, dincolo de suferința fizică a copilului.

Ea, micuța, e o luptătoare. A plâns mult. A suferit dublu pentru că a fost nevoie să renunțe și la suzetă, într-un moment în care, daca nu i-ar fi provocat durere, suzeta ar fi putut să îi aducă un plus de confort psihic. A rezistat însă si, spre bucuria noastră, în doua săptămâni era ok. Se lovise tare în gură, la dințisori. Și-i mutase efectiv din loc și cea mai mare ingrijorare era că ar fi putut fi afectați mugurii dinților definitivi. N-au fost. A scapat. Singuri au revenit în poziția inițială și-acum sunt bine. Și-au schimbat culoarea din alb in gri, dar acesta e un aspect estetic prea puțin important. E bine fetița și asta e tot ce contează.

E bine fetița, dar eu nu pot scapa de acele imagini. Ea e mult mai puțin independentă ca în trecut, dar asta nu pentru că s-ar fi speriat ea, ci pentru că eu o protejez excesiv după acea întâmplare. Nu e deloc ok ce fac, dar zilnic am flash-back uri cu acel moment. De fiecare dată când se apropie cu fața de orice obiect tare o văd în mintea mea lovindu-se. O văd plină de sânge și țipând de durere.

În primele zile ce au urmat incidentului a fost și mai rău. Tremuram lângă ea. Acum am învățat să îmi mai controlez gesturile si vorbele. Pe dinăuntru însă, sunt paralizată de frică. Felul în care s-au desfășurat lucrurile a generat asta. Nu-i prima dată când se lovește – deși e cea mai gravă lovitură a ei. Plus că am trecut prin altele și mai grele, cu băiețelul. Este însă prima dată când nu pot concepe niciun scenariu prin care lucrurile să fi fost altfel. Nu mă simt vinovată. Mi-aș fi dorit să mă simt vinovată și, cu ocazia asta, mi-am dat seama că vinovăția asta pe care o simțim uneori e o modalitatea eficientă prin care ne amăgim că deținem controlul asupra a ce ni se întâmplă. Pentru că a accepta că suntem ca frunzele în bătaia vântului e prea greu de dus. Dacă ne simțim vinovați pentru ceva, ne amagim cu faptul că noi am fi putut schimba acel ceva.

Dar pentru ce să mă simt eu vinovată? M-aș fi simțit, poate, dacă mă uitam la cer sau la orice altceva. Privirea mea însă era îndreptată spre celălat copil al meu. Mai mare, dar încă mic și el. Și totul a durat secunde.

Am fost un spectator neputincios la căzătura Mariei. Aș fi putut împiedica asta doar dacă o țineam închisă în casă, sau legată de mine iar astea nu au cum să fie niște opțiuni sănătoase. Adevarul e că fetița mea a cazut și a suferit groaznic, fără că eu să am nici cea mai mică putere asupra a ce s-a întâmplat.

O protejez excesiv acum și, după acest articol introspectiv, îmi dau seama că fac asta pentru mine, nu pentru ea. Ea e foarte puternică. Eu însă simt că nu aș mai putea duce o astfel de întâmplare. Că n-aș mai ajunge la scaun dacă s-ar intampla iar; că n-aș mai știi ce să spun bun. Așa că spun „nu” de dimineața până seara și tremur la fiecare mică alunecare a fetiței. Numai că asta n-are cum să fie bine pentru că acum, la aproximativ două luni după incident, ea e mai putin independentă decât era în urmă cu un an. În urmă cu un an nu mă chema să o ajut să se cațere pe căluți, ba chiar mă dadea la o parte și doar după multiple încercări nereușite accepta ajutorul meu. Acum a învățat să spună „nu pot”, înainte să încerce sau chiar și în situații în care înainte putea. Pentru că eu i-am spus că nu poate.

Adevarul e că atitudinea mea nu îi face bine și tind să cred că e tot o modalitate prin care mă amagesc că aș putea avea vreo putere asupra a ce i se întâmplă și nu am. Da, pot împiedica un eventual accident dacă îi interzic să se urce pe topoganele mari de apă (unde de altfel e interzis prin regulament) sau dacă o ajut pe cele mici pe care le-a experimentat pentru prima dată vacanța asta. Dar dacă mă transoform în umbra ei în parcul din spatele blocului unde înainte alerga liberă nu fac decat să-i tai din rădăcini încrederea în ea. Sau da, pot să împiedic o îmbolnăvire în viitorul apropiat sau îndepărtat, dacă îi ofer alimente sănătoase, dar dacă continui să i le ofer tăiate mărunt, la două luni dupa accident, cand ea poate acum să muște foarte bine, nu o ajut.

Spre surprinderea mea, îmi dau seama la finalul acestui articol că, de fapt, am un fel de putere. Nu pot împiedica accidentele. Tocmai de asta se numesc accidente. La fel, nu pot face în asa fel încât copiii mei să nu sufere. Suferința e parte din viață. Dar îi pot ajuta să crească frumos și sănătos, sădind si îngrijind încrederea in ei. A lor și a mea. Fetița mică e puternică. Baietelul la fel.

Când s-au născut am dus o luptă teribilă cu mine pentru a nu mă comporta cu ei așa cum mama mea s-a comportat cu mine. Adica excesiv de protector. Am reușit, dar am dat înapoi zeci de pași cu întâmplarea asta. A venit vremea să reiau drumul cel bun. Copiii au nevoie de încredere și de limite sănătoase, nu de frică și globuri de cristal. Nu pot împiedica accidentele – și repet asta în speranta că o să înțeleg în profunzime – dar pot să îi învăț cum să reactioneze sănătos în caz de accident și pot să îi învăț cum să trăiască fără să le fie frică la orice pas. Dacă nu -mai – stiu cum, pot învăța alături de ei! Cert e că sunt o mulțime de lucruri pe care le pot face și e mult mai sănătos pentru toți să îmi concentrez atenția asupra lor si nu asupra a ce nu pot face. 🙂