Cine are copii mici si merge cu ei în parc înțelege de ce treaba asta cu împărțitul jucăriilor e o problemă. În fiecare zi văd cel puțin un episod conflictual, condimentat din plin cu țipete și lacrimi, pornit, bineînțeles, de la o jucărie. Reacțiile părinților sunt din cele mai diverse. Eu, la rândul meu, am reacționat în cele mai diverse feluri, fiindu-mi greu să îmi dau seama care e calea cea dreaptă. Acum însă cred că am găsit-o.

A fost totuși o idee pe care am păstrat-o de-a lungul timpului, fără să o pun neapărat și în practică. Aceea e că jucăriile de acasă n-au ce căuta în parc. Avem atât de multe alte resurse acolo, că jucariile aduse de acasă îmi par inutile. Totuși, inevitabil, se ajunge într-un punct în care e nevoie de ele. De ce? Pentru că vin alți copii cu jucării și propriul copil dorește si el. Pentru că doar în parc poți învăța să te joci cu mingea și pentru asta ai nevoie de o minge. Pentru ca tot în parc înveți să mergi cu tricicleta/trotineta/bicicleta etc.care sunt ca un adevărat magnet pentru ceilalți copii. Pentru că e mai distractiv să faci baloane de săpun afară, decât în casă. Pentru că la un moment dat jocul cu nisip devine mai interesant dacă ai și o lopată sau un excavator și multe altele. Prin urmare, deși sustin și prefer în continuare joaca cu ce găsim prin parc, înțeleg și accept și nevoia, perfect normală, de jucării.

Luând însă realitatea așa cum e – adică un parc plin cu copii ce vin însoțiți de jucării aduse de acasa – ramane de discutat atitudinea părinților în acele momente în care un copil nu vrea să împartă. Două extreme ies în evidență. Prima este aceea în care parintele spune că cel mic are dreptul să nu împartă și că nici nouă, adulților, nu ne-ar placea să dăm altuia – mai ales necunoscut – telefonul sau alt obiect prețios pentru noi. Pe bună dreptate, am zice, și am fost și eu adepta acestei idei până cand au intervenit câteva nuanțe diferite.

A doua extremă e aceea în care un copil se joacă frumos și liniștit cu o jucarie a lui, adusa de acasă, și un altul începe să plângă pentru că o dorește și el. Prea mulți adulți, dornici de a opri plânsul celui de-al doilea, pun atunci presiune pe primul „să-i dea și lui jucăria, că plânge”.

Ambele atitudini mi se par nepotrivite. Cea de-a doua mi se pare gravă. Voi explica mai jos în ceva ce vreau să fie o listă cu reguli privind împărțirea jucăriilor în parc. O scriu în primul rând pentru mine, pentru a ordona cumva concluziile la care am ajuns dar recunosc că mi-ar plăcea să fie de folos și altora.

1. Dacă un copil se joacă cu o jucarie adusă de acasă, sub nicio formă n-ar trebui să îl întrerupem din jocul lui, mai ales cu presiuni de genul ” să îi dai și lui jucaria, că ți-o dă înapoi”. Cel mult, poate fi întrebat dacă primește și alt copil în jocul lui sau dacă dorește să facă un schimb. În cazul în care el spune nu, dorința trebuie să îi fie respectată și respect nu înseamnă doar să nu îl presăm să facă altfel ci și să îl susținem. De ce? Pentru că eu cred că un copil are dreptul să se joace fără să fie deranjat, chiar și într-un loc public; pentru că are dreptul să își aleagă prietenii și pentru că există cu adevărat jucării speciale – mult mai speciale decât sunt pentru noi telefoanele mobile, dacă e să menținem comparația. Plus că în acest caz nici macar nu vorbim despre a învăța copilul să împartă, ci mai degrabă să dăruiască sau să împrumute, ambele ok, dar dureroase dacă vorbim de o jucarie cu semnificație aparte.

2. Dacă copilul dorește să țină o jucărie doar pentru el – oricare ar fi motivul din spatele acestei decizii – are cam două variante: nu ia acea jucarie cu el în parc, ci o lasă acasă; dacă totuși alege să o ia în parc, ori o ține doar în mână și se joacă cu ea, ori o ține in rucasac. Jucăriile împrăștiate prin parc nu intră, din punctul meu de vedere în categoria jucării speciale și cam pe aici e diferența de nuanță de care vorbeam mai sus. Concret, nu ducem jucarii în parc ca să le arătăm copiilor și să ne așteptăm ca aceștia sa privească la ele ca la exponatele unui muzeu. Cam aici se termină din punctul meu de vedere dreptul copilului de a alege dacă să împartă sau nu. Dacă vine după el cu rucsacul plin cu jucării, îl deșartă în parc și apoi se joacă liniștit cu altceva, dar explodează atunci când un alt copil se apropie de jucariile lui, nu e ok. Avem fiecare libertatea de a face ceea ce dorim, dar fara să le facem rău altor oameni. Plus că, revenind la același exemplu, cu telefonul, e cam absurd să ne punem telefonul singur pe o bancă în parc, să ne așezăm apoi pe o alta și să citim o carte, iar la final să ne așteptăm ca nimeni să nu se fi atins de el.

3. Nu împărțim jucării pentru că și alții au împărțit cu noi, ci pentru că ne dorim asta, iar asta e o treabă la care încă lucrez. Mă aud adesea spunând ” să îi dai si tu lui pentru că și el ți-a dat ție ” și aud și pe alții exprimându-se la fel. Ideea e că într-o lume ideală facem asta pentru că ne place să facem bine, nu pentru a obtine ceva în schimb. Dăruim/ împrumutăm/ împărțim pentru ca ne dorim sa petrecem timp frumos cu omul- in acest caz copilul- de lângă noi, pentru că ne dorim să îl facem să zâmbească sau să nu mai fie trist. Nu facem toate astea pentru a obține ceva în schimb. Îmi pare că, cu vorbe ca cele de mai sus, îi învățăm pe copii mai degrabă egoismul decât bucuria de a împărți.

4. Partenerii de joacă pot fi selectați și asta nu ar trebui să fie o problemă. Aici nu sunt chiar convinsă cu privire la atitudinea corectă. Tudor, mai nou, zice că el împarte jucării doar cu cei care au 4 ani, ca el. Nu am găsit argunentele potrivite pentru a îl contrazice. Poate chiar nu e cazul pentru că și eu am învățat că e nevoie de anumite limite de vârstă. Spre exemplu, o fetiță mai mare aproape i-a rupt motocicleta Mariei pentru că s-a plimbat cu ea și era pur și simplu prea mare. La fel, un copil de un an poate fărâma jucăria unui copil de 5 ani. Astfel că o oarecare delimitare pe varste nu cred că e fubdamental greșită. Totuși, în acest caz e bine, cred, să fim flexibili pentru că nici excluderea altora pe criterii care nu-s neaparat corecte nu mi se pare ok.

Toate astea, alaturi de mai puține jucării în parc 🙂 cred că ar duce la o rezolvare mult mai pașnică și corectă a inevitabilelor si nesfârșitelor conflicte pe tema jucăriilor. Rămâne de văzut și în ce măsură voi reuși eu să le pun pe toate în practică sau dacă în timp voi ajunge cumva la alte concluzii.

Altfel, acest articol e scris și din perspectiva faptului că se presupune că atunci când manageriem un astfel de conflict între copii ne dorim să îi și învățăm ceva bun pe termen lung și nu doar să fie liniște în parc.