Mă aflu cu copiii într-un loc oarecum izolat, cu o mulțime de variante frumoase si inedite (pentru ei) de petrecere a timpului. Totuși, tocmai pentru că e izolat, nu putem avea chiar totul, fapt care nu e neapărat o problemă pentru că se poate transforma într-o bună oportunitate de a învăța lecții prețioase. Totul până când ajungem într-un punct când afară e întuneric și se presupune că ar trebui să dormim, iar unul dintre copii plânge pentru că își doreste ceva ce nu poate avea. Atunci s-ar putea să avem o problemă. Mai ales dacă celălalt copil, mai mic, își dorește să doarmă.

Cam așa s-a întâmplat aseară, când băiețelul meu cel mare o ținea într-una că vrea bani din aceia de care au pirații și nu dădea semne că o să tacă prea curând. Văzuse astfel de bănuți la un alt copil și, cum pirații sunt noua lui pasiune, a decis că îi vrea. Atunci!

Off topic – Nu îmi dau seama cine și de ce a promovat pirații printre personajele îndrăgite de copii, în așa fel încât ei să spună- când o să cresc vreau să fiu pirat. Adică da, copiii se joacă și de-a vrajitoarele/monștrii sau cine știe ce alte personaje negative, dar n-am auzit pe niciunul spunand că vrea să se facă monstru când o să crească. Pirații sunt, în fapt, niște hoți, nu? De ce și-ar dori cineva ca un copil să își dorească să devină hoț?

Revenind la povestea noastră, mi-a trecut prin cap, în acel moment, să construiesc eu o poveste. Ulterior mi-am dat seama că ar putea fi folosită și în alte situații, plus că celor mici le-a plăcut mult, astfel că am hotărât să o public mai jos.

” Au fost odată ca niciodată un barbat și o femeie care, împreună, formau o familie. Locuiau împreună, mâncau împreună, dormeau împreună și mergeu în vacanțe împreună.

Într-o zi, cei doi s-au hotărât să plece într-o vacanță deosebită de toate celelalte de până atunci. Auziseră că ar exista pe undeva o plajă pustie unde se găsește cel mai fin nisip din lume și cea mai limpede și caldă apă.

Au pornit la drum cu o hartă veche care avea să le fie ghid, căci telefoanele și gps-urile moderne nu cunoșteau acea plaja și n-aveau cum să-i ajute să ajungă acolo.

După lungi căutări, obosiți, dar tare bucuroși, au găsit plaja care era chiar mai frumoasă ca în povestile pe care le auziseră ei. Au intrat cu picioarele în apa cea caldă și limpede, au înotat până departe, în larg, și apoi s-au întins pe nisipul cald și fin.

Cu greu s-au urnit să plece spre casă atunci cand vremea a venit și, pentru că le era atât de greu, s-au hotărât să ia cu ei o amintire. Au pornit astfel la o plimbare pe malul mării, cu scopul de a găsi cochilii goale de melci sau scoici.

Mergând ei așa au vazut la un moment dat cochilia unui melc mare, pe jumătate ieșită din nisip. Au ridicat-o, dar sub ea li s-a parut că straluceste ceva. Au început atunci să sape și au decoperit un mic cufar cu mâner strălucitor și plin cu bănuți aurii. O veche comoară a piratilor de demult.

S-au gandit atunci că dacă ar avea un copilaș, un băiețel, i-ar da lui cufarul acela ca să se joace cu el. Și-au imaginat cât se fericit ar fi copilașul în timp ce s-ar juca cu bănuții stralucitori și asta le-a placut atât de tare încât și-au dat seama că își doreac cu adevarat un copilaș al lor. Au luat cufărul cu ei, așteptând cu nerăbdare ca visul să li se împlinească.

Peste nouă luni din acel moment, într-o noapte cu cer senin, femeia a născut un baietel frumos cu ochi albaștri, ca marea. O adevărată minune.

În noaptea aceea însă, s-a mai întâmplat o minune. Cufarul găsit pe plajă s-a deschis usor și toți bănuții din el s-au ridicat spre cer și s-au transformat în stele. Stele care, din acel moment aveau să-l vegheze și protejeze mereu pe micul băiețel. În urma lor, din cufar au început să iasă cuvinte scrise, care pluteau în aer și prin care cei doi au aflat cum pirații de demult regretau toate faptele lor urâte și cum încercau acum să facă fapte bune, luând sub protectia lor câte un copilaș.

Părinții au privit uimiți cum cufărul dispare sub ochii lor, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. Au privit apoi stelele și băiețelul și au zâmbit fericiți. Cât despre acesta din urmă, când a mai crescut și și-a dorit să se joace de-a pirații, mami și tati l-au ajutat să confecționeaze bănuți din carton colorat șiun cufar stralucitor, la fel ca acela pe care îl găsiseră cândva pe o plajă pustie.”

Așa cum chiar finalul arată, am gasit și soluția ca băiețelul să își primească bănuții pe care și-i dorea. Am decupat și colorat la prima ora a dimineții, băiețelul a fost în culmea fericirii, iar eu am (re)învățat o lecție. Nimic nu e imposibil, iar dorințele celor mici sunt complicate și imposibil de îndeplinit pentru că noi, adulții, le facem astfel. Recunosc că începusem să mă enervez când Tudor nu se oprea din cerut „bani de pirați”. Am fost înțeleaptă și m-am oprit la timp, mai ales că știam că enervandu-mă doar aș fi prelungit momentul. Imaginandu-mi o poveste m-am relaxat și am reusit nu doar să ne linistim cu toții ci să gasim și soluția pentru a îi îndeplini dorința. Cu zero costuri si minim efort.