M-am trezit la 6 în dimineața asta, fapt care nu mi-a picat deloc bine pentru că am adormit după 00:30 și am avut un somn tare agitat. La 6 însă dormeam bine și aș mai fi dormit mult, dacă nu mă trezeau hohotele de plâns ale băiețelului meu de 4 ani și 9 luni. Confuză și speriată am încercat să îl iau în brațe, dar m-a respins total. A stat apoi cam 30 de minute suspinand ghemuit într-un colț al patului în timp ce mie îmi treceau prin cap cele mai negre scenarii. O fi bolnav? Poate îl doare ceva? Poate în timpul în care nu a fost lângă mine i s-a intamplat ceva rau și acum și-a amintit. Poate îi e prea dor de casă sau de tati și nu mai putem rămâne aici. Poate a visat vreuna din întâmplările urâte prin care a trecut. Operația de exemplu. Poate… Poate multe altele urâte… din ce în ce mai urâte.

După jumătate de oră de suspine a venit la mine în brate unde a stat liniștit încă vreo 30 de minute, timp în care mintea mea continua să fabrice unele din cele mai negre scenarii în timp ce cu mâinile îl verificam de febră sau altele. Nu am insistat să îmi spună ce are. Mi-a zis că nu e pregătit și am respectat asta. Doar l-am ținut în brațe, fierbând însă pe dinăuntru, în timp ce așteptam să devină pregătit.

Dupa cca.o ora de cand se trezise în hohote de plâns, băiețelul m-a privit cu ochi triști și mi-a spus că „Am visat că aveam o înghețată maro și mi-a mancat-o tati.”

Aș fi râs în hohote dacă fața lui nu ar fi fost atât de serioasă și tristă. Plus că m-am gandit că o parte din timp sigur fusese confuz și nu l-ar fi ajutat să râd de el. Se visase cu tati la joacă și tati nu e cu noi acum, iar lui îi e dor de el. Probabil i-a luat ceva până a facut diferența dintre vis și realitate; dintre înghețata care a părut reală și nu era deloc.

Nu am putut însă să nu zâmbesc, în timp ce îl îmbrățișam din nou, răsufland ușurată și gândindu-mă la cât de simplă e viața de copil, privită prin ochii unui adult. Spun asta pentru că oricât de banală și nesemnificativă îmi pare mie întâmplarea din visul lui, înțeleg că pentru el a fost importantă. De fapt, dacă fac un efort, așa o întâmplare ar putea afecta și un adult. Nu cred că un adult ar plange în hohote, dar sigur nu i-ar pica bine să își cumpere o înghețată pe care abia așteaptă să o savureze și altcineva să i-o mănânce.

Da, l-am înțeles pe băiețel, dar chiar și după ce l-am înțeles, tot m-am bucurat. M-am bucurat pentru că plânge din cauza unui vis urât și m-am bucurat că răul care i s-a întâmplat în vis a fost că i-a mâncat tati înghețata cu ciocolată. M-am bucurat și mi-am dorit să plângă cât mai mult din astfel de motive. Să plângă pentru că dorește mai multă ciocolată, să plângă pentru că i-a căzut înghețata pe jos, să plângă pentru că i s-a rupt o jucărie, să plângă pentru că mai vrea să stea în parc, sau pentru că îi e frică de un monstru care există doar în imaginația lui; să plângă din toate motivele pentru care plâng copiii care încă își trăiesc copilăria. Ar trebui să prețuim aceste lacrimi ale copiilor noștrii și niciodată sa nu le spunem că „e o prostie să plângă pentru așa un nimic” cu variațiile de rigoare. Ar trebui să ne bucurăm, cum m-am bucurat eu azi, că sunt capabili să plângă pentru o înghețată cu ciocolată imaginară. Pentru că atunci când ciocolata nu mai are putere să te facă să plângi înseamnă că ai trecut deja la un alt prag al durerii și ai descoperit că realitatea e mult mai cruntă. Până atunci ești încă un copil inocent care suferă din lucruri ce par mărunte pentru oamenii mari. Și asta e bine. E bine să poți plânge pentru „nimic”.