Acum vreo două săptămâni am cunoscut o bunică, în parc. Era o femeie simplă, de la țară, foarte comunicativă și caldă, venită la copii si nepoțel, pentru o perioada de 2-3 săptămâni.

Mi-a câștigat simpatia aproape instant și respectul, imediat după asta. Un respect aparte.

Nu știu mare lucru despre femeia aceasta, dar în – prea – puținul timp pe care l-am petrecut împreună am învățat o mulțime de lucruri despre creșterea copiilor. Adevărate lecții de parenting, unele chiar citite de mine prin cărți și pe care încerc, destul de greoi să le aplic. Ea însă făcea totul cu o naturalețe aparte, cum rar am văzut.

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o a fost cea cu privire la situațiile în care un copil lovește alt copil.

Concret, nepoțelul ei a lovit-o pe fetița mea. Nu foarte tare și aproape fără să își dea seama; sigur nu cu intenția de a îi face rău. De fapt, această ultimă frază nici n-ar fi trebuit să fie scrisă. Ar trebui să fie de la sine înțeles că un copil nu lovește ca un adult. Copilului îi lipsește răutatea și nici nu înțelege prea bine consecințele faptelor sale. Pentru asta existăm noi, adulții.

Revenind la poveste, cert e ca băiețelul a lovit-o pe Maria. Ce făcut bunica lui? Preț de câteva minute bune și-a îndreptat întreaga atenție strict asupra Mariei. A mângâiat-o, și-a cerut scuze în numele nepoțelului și a facut tot ce a putut – cu succes – pentru a se asigura că Maria e ok. Abia după aceea i-a explicat, cu blândețe, copilașului că nu e în regulă să lovești și că lovitura doare. Atât de simplu, atât de „ca în carti” și, totodată, atât de natural și sănătos.

Bunica aceasta e o excepție, cel puțin în universul meu limitat. Ce fac cei mai mulți părinți – inclusiv eu, mai des decât mi-aș dori – atunci când copilul lor lovește? Îl ceartă și, bonus, unii îl și lovesc. Chiar îmi amintesc foarte clar, cum am auzit, cândva, în parc, urmatoarele cuvinte ” Andrei, nu-l mai lovi pe Cristian, că te bat de nu te vezi!”.
De ce fac părinții asta? Nu știu exact, dar sigur nu ca să ajute copilul să nu mai lovească. Putem ajuta copilul să nu mai lovească oferindu-i un exemplu bun și ajutându-l să înțeleagă consecința faptei sale. Îl putem învăța să fie blând cu alții doar dacă noi suntem blânzi cu alții și cu el. Concret, primul lucru de facut atunci când un copil lovește un alt copil este să ne asigurăm că cel rănit e bine. În timp, atunci când este pregătit – niciodată cu forța- îl putem implica în acest proces și pe copilul care a lovit și nu mă refer aici la scuzele de fațadă. Împreună, îi putem oferi celui rănit o mângâiere, apă, un plasture, o compresă cu apă rece, sau orice altceva ce ar putea fi necesar și acceptat, indiferent de cât de superficială e rana.Totul pentru că, de fapt, chiar asta e problema – faptul că există un rănit si loviturile dor. Nu faptul că lovește copilul e o problemă, ci faptul că loviturile lui au consecințe. Cearta sau bataia administrată de părinte nu sunt o consecință și sigur nu-l învață să-i pese. Cel mult, îl învață să se ascundă mai bine, sau să mintă, de frică. Idealul e ca cel mic să nu mai lovească tocmai pentru că înțelege că, dacă el lovește, altcineva se simte rău (deci îi pese de alții) și nu pentru că îi e teamă că dacă lovește va fi la rândul său rănit- prin ceartă sau lovituri (deci, continuă să fie centrat pe propria persoană).

Un alt aspect, destul de trist și observat de mine strict între frați – fără ca asta să însemne că nu exista si atunci când nu vorbim de frați – este acela că, atunci când atenția noastră se concentrează asupra celui care a lovit, nu doar că nu îl ajutăm pe cel rănit, îi facem și mai mult rău. Frații se iubesc unul pe altul, dincolo de divergențele normale care apar între ei. Am constat cu dezamăgire- față de mine- si tristețe că dacă mă las pradă furiei și îl cert pe băiețel dacă a lovit-o pe surioara lui, aceasta pur și simplu suferă pentru el. Îl iubește atât de tare încât o doare dacă il cert chiar și – sau mai ales – dacă fac asta pentru a o „apăra” pe ea. Cu ghilimele pentru că e mai mult decât evident că nu o apar pe ea, cerându-l pe el, ci doar îmi descarc furia și frustrarile mele. Plus că, dacă vorbim de un copil care nu primește suficientă atenție, sau care e gelos, acordându-i in primul rând lui atenție atunci cand lovește, doar vom contribui la perpetuarea acestui comportament. Copiii au atât de mare nevoie de noi încât preferă chiar și comportamentul urât al unui părinte, dacă alternativa e lipsa lui.

Cât despre strict comportamentul de a lovi, acesta nu e o problemă în sine, ci e perfect normal. Toți copiii vor lovi la un moment dat, la fel cum toți vor minți sau vor face cine știe ce alte lucruri care nu sunt considerate ok. Diferența e dată de reacția noastră. Modul în care noi reacționăm și exemplul pe care îl oferim vor conduce la oprirea acestor comportamante sau la perpetuarea lor. Dacă un copil lovește pentru prima dată azi și continuă să lovească și peste un an de acum încolo, problema nu e la el.

Într-un final, dacă toate aceste argumente nu sunt suficiente, am putea încerca sa facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem, de exemplu, că am avea un accident de mașină produs de un alt șofer, din vina lui. Să presupunem că am fi ușor răniți, suficient cât să avem nevoie de ajutor. Apoi, să presupunem că primii care ajung la fața locului sunt cei de la ambulanță. În loc să ne acorde însă primul ajutor, ei încep sa îl intrebe pe celălalt șofer de ce a greșit atât de tare și să îl dea tot felul de avertismente. Totul în timp ce noi suntem ignorați total sau, cel mult, arătați cu degetul pentru a exemplifica mai bine gravitatea faptei șoferului- „uite ce ai făcut în inconștiența ta”; fără însă a ni se oferi ajutor real. Cum ne-am simți?