Sunt, din nou, împreună cu copiii, departe de casă și de soțul meu. Spre deosebire de data trecută, acum nu-s deloc în cea mai bună formă;  sunt mai delăsătoare și usor distrată, ca să nu zic deprimată.

Data trecută, vorbeam zilnic cu soțul meu, seara, pe whatsapp. Treaba asta ne lua vreo 30 de minute. Discuția în sine nu dura mult, dar ea îi înveselea si, deopotrivă, agita pe copii. Era însă evident că le face bine, chiar dacă, venită la final de zi, mă solicita destul de tare pe mine.

Cum anume am ajuns atunci să facem asta nu știu exact, dar știu că a pornit de la Maria care a spus că îi e dor de tati.

Acum, nu ne-a mai ieșit, deși fetița a zis că de câteva ori că vrea la tati și la ea acasă. Cumva, fix în momentul în care zicea, nu puteam vorbi și apoi, după câteva minute, părea că a și uitat. Eu am luat de bună treaba asta și nu m-am mai chinuit să fac un efort suplimentar să inițiez eu o convorbire între ei. Ba chiar, când seara eram pregătiți de somn și destul de liniștiți, m-am gândit că „De ce să-i amintesc de tati și să ne agităm în zadar? Pare că e bine cum e.”

Numai că Maria (2 ani și 10 luni) nu a uitat de tati. De Tudor nu vorbesc, pentru că, în ceea ce îl privește, eram sigură că nu a uitat, dar la fel de sigură eram și  că înțelege bine că peste câteva zile ne vom vedea cu tati. Pe fetița mică însă, din nu știu exact ce motiv, am subestimat-o.

În ignoranța mea, am crezut că ea ar putea uita și am trăit în această ignoranță până în seara asta, când micuța m-a întrebat „Tati meu s-a pierdut de tot?”

Au fost ca o lovitură cuvintele astea; una care a avut darul de a mă trezi. Mi-am amintit de toți copilașii care merg la grădiniță sau la bunici/bone și care sunt lăsați acolo, plângând, pe principiul că uită. Nu, copiii nu uită. Niciodată. Putem să ne mințim noi pe noi cu faptul că uită, dar de fapt ei nu pot exprima clar în cuvinte ceea ce simt. În timp ce noi credem că ei au uitat, prin mintea lor trec adevarate scenarii, care de care mai urâte .

Am citit despre grădinițe care cer parintilor să aducă poze cu ei, pentru ca cei mici să îi poată vedea de fiecare dată când simt nevoia; grădinițe cu oameni care nu se tem să îi lase pe copii să își exprime emoțiile, căci despre asta e vorba până la urmă; grădinițe în care nu sunt interzise cuvintele „mama” și „tata” și în care copiilor li se reamintește incontinuu că mami și tati se vor întoarce. Cam așa cum am făcut eu cu copiii, data trecută și cum, din prea multă comoditate, nu am făcut acum.

Ar fi plâns oare mai mult Maria dacă vorbea mai des cu tatăl ei? Probabil că da si, în starea în care sunt eu, cred că nu mi-ar fi fost deloc ușor să gestionez plânsul ei. Mai cred însă și că mi-ar fi fost mult mai ușor mie sa duc plânsul ei, decât i-a fost fetiței să ducă singură gândul că tatăl ei s-a pierdut de tot. Plânsul e bun – deși ar fi necesare câteva completări aici, deoarece cred că există mai multe feluri de plâns – și discuțiile care dor sunt, la rândul lor, bune, chiar dacă pot fi inconfortabile pe moment. Ele ne eliberează și, cel puțin pe copilași îi ajută să înțeleagă lucruri care, altfel, pot părea înspăimântătoare, cum ar fi acela că un parinte a dispărut de tot. Și da, parintele se întoarce, dar asta nu schimbă felul în care s-a simțit copilul cât părintele nu a fost acolo. Doar modul în care ceilalți adulți gestionează situația poate schimba ceva, iar ei, pot alege să creadă că cel mic uită și/sau să îi distragă atenția, convinși că va uita, sau pot să vadă că își amintește și suferă și să aleagă să îi fie alături.