El vorbește și eu ascult. Ascult, încercând să și întrețin discuția; să pară că-s prezentă; să fiu pe fază și chiar să răspund dacă e cazul. Chiar fac asta. Răspund, dar spun numai prostii deoarece mi-e greu să mă concentrez la propriile ganduri; pentru că, în primul rând, ascult. Ascult și privesc și parcă-l văd pentru prima dată, deși de atatea ori l-am privit în trecut. Ascult și privesc și sunt incapabilă să am o părere despre ce aud și văd. Pentru că toate gândurile îmi sunt oprite în loc.

Îi văd părul alb, pe alocuri gri. Îi văd rănile proaspete și urmele rănilor vechi. Îi văd ochii și pasiunea cu care povestește. Îi urmăresc poveștile cu inima și parcă aud râsete într-un trecut îndepărtat. Aceleași povești, dar parcă totuși noi. Pentru că le vad cu alți ochi acum și le aud cu alte urechi. Ochii mei și urechile mele

Îi înțeleg valoarea. Valoarea lui. Îi inteleg mândria. Mândria lui. Are regrete? Sigur are, dar cel puțin într-un domeniu e mulțumit de el și asta mi se pare de neprețuit. Să ajungi la o vârstă înaintată și să fii mulțumit de tine e lucru mare.

Apoi, spune o vorbă. Una care îmi pare înțeleaptă. „Atât timp cât știi mai multe decat ei poți să faci tot ce dorești.”. Cine sunt ei? Oricine. Cine e el? O persoană dragă despre care n-aș fi spus niciodată că mi-e dragă. Iar lecția e că e bine să fii cel mai bun. Să fii cel mai bun într-un domeniu, chiar dacă asta se întâmplă doar în universul tău și nu bați vreun record mondial. E din ce în ce mai plină lumea de oameni universali care nu-s nici pe departe Leonardo da Vinci și sunt din ce în ce mai puțini acei oameni cunoscuți, respectați și recomandați într-o mică comunitate ca fiind cei mai buni la ceva.