Plansul “bun” și plânsul “rău”

În familia mea era grav dacă un copil plângea. Adulții se dădeau peste cap și făceau tot ce le stătea în puteri ca să oprească plânsul copilului, inclusiv să îi spună ce urât e dacă plânge. De fapt, nu doar în familia mea, deoarece aud frecvent, prin parc și nu numai, oameni care fac sau nu fac diverse lucruri ca nu cumva să plângă copilul. M-am auzit și pe mine spunând asta și în primul an din viața copilului meu am făcut, la rândul meu, tot ce am putut pentru a evita sau pentru a opri acel plâns. A se nota că asta nu înseamnă neapărat a îi face copilului toate poftele, ci și a îi distrage atenția. Nicio variantă nu e bună, dar e o diferență mare între ele.

O mare diferență e și între între mine, cea de atunci, și eu, cea de acum. Când s-a născut Maria, i-am spus lui Tudor că ea plange atât de mult pentru că doar așa știe să se exprime. Nu știe încă să vorbească și doar prin plâns ne poate transmite că, de exemplu, îi e foame, sete, sau are nevoie să fie ținută în brațe. Cu doi ani în urmă, când se nascuse el, nu eram deloc conștientă de asta și cand Tudor plangea aproape că intram în panică. Când plânge unul dintre ei acum, îl țin în brațe și îi spun că e ok să plângă. Astfel se descarcă de toată supărarea și apoi se va simți mult mai bine. Nu îmi e însă ușor nici acum. Să ascult pur și simplu plânsul copiilor mei și să le fiu alături în durerea de orice fel pe care o au, e unul din cele mai grele lucruri pe care le-am făcut vreodată.

Îmi imaginez că ar fi mult mai simplu să închid ochii și să mă gandesc la altceva, dar adevarul e că n-am putut niciodată face asta. Totuși, deși e greu, sunt tare conștientă acum de faptul că plânsul e bun și necesar. Am ajuns însă la concluzia că există cel puțin două feluri de plâns, iar unul nu e atât de bun.

Pe acesta din urmă, l-am observat cel mai mult la grădiniță și în spitale. Acum, după ce am citit atâtea articole în care se spune că e perfect normal să plângă copiii la grădiniță și e doar o etapă care va trece, nu pot să nu scriu despre asta. Pentru că mi se pare că oamenii pot fi ușor însuși în eroare, sau pot să găsească validare în astfel de articole, dar nu în sensul bun al cuvantului. Da, e normal să plângă copiii la grădiniță, dar contează și cum plâng. De oprit se opresc, într-adevăr, cu toții, numai că unii rămân cu răni adânci.

În ceea ce privește grădinița, pentru mine plansul normal și bun e acela când copilul plange pentru că își iubește tare parintele și îi e greu să se despartă de el și dor atunci când pleacă. După un astfel de plâns – din care o parte ar trebui să se petreacă în brațele parintelui – copilul care și-a descărcat durerea, poate să se joace, să se implice în activități și sa zâmbească. Totul pentru că s-a eliberat prin plâns de o povară grea și știe că mama sau tata il iubesc și se vor întoarce să il ia acasă. Copilul se bucură tare atunci când îi vede.

Plânsul rău însă e teribil. El poate să fie mai zgomotos și de durată mai lungă, dar, contrar așteptărilor, poate fi și silențios și mai puțin dramatic. Uneori însă, se lasă cu adevărate urlete și brațe care se agață în zadar de părinte, pentru a rămâne tot goale. La fel ca și celălat plâns, și acesta se oprește, dar doar pentru că cel mic a învățat că, oricât ar plânge, durerea aceea mare pe care o simte nu se va opri; sau, în cazuri și mai tragice, pentru că e constrâns; nvață astfel să reprime ceea ce simte și își pierde strălucirea din ochi.

Sunt multe care determină acest plâns, dar cred că principalele două sunt acele situații în care copilul e agresat la grădiniță, sau nu se simte iubit de către părinți – a se nota că am scris ” nu se simte iubit” și nu “nu e iubit”.

Cum facem diferența între cele două tipuri de plâns? Simplu, zic eu. Dacă putem să ne privim copilul în ochi atunci când plânge, eu cred că acela e un plâns bun. Dacă putem să îl privim în ochi, convinși fiind că facem cea mai bună alegere pentru el și totul o să fie bine, sigur îi vom transmite asta și el va plange de dor, ceea ce e perfect normal, și nu de disperare.

În loc de concluzii, mentionez că cele scrise mai sus reprezintă doar parerea mea, formată pe baza experiențelor și observațiilor mele. Poate să nu fie cum zic, dar, din nou, în ceea ce privește grădinița, eu cred că e o diferență uriașă între copiii și părinții care se despart plângând, dar îmbrățișandu-se și acei copii cu care părinții evită orice contact vizual și pe care îi lasă in urma lor tot plângând- sub pretextul că e normal -dar cu brațele goale. O îmbrățișare sinceră și contactul vizual îmi par indispensabile în orice context în care copilul, sau chiar și un adult,  plânge. Atât timp cât îl putem privi în ochi și îi putem susține durerea, totul e bine, oricât de greu ar fi. Pentru că plansul e sănătos.

1 thought on “Plansul “bun” și plânsul “rău”

  1. Da, e greu cu plansul copiilor, mai ales cand parintelui, in vremea bebelusiei si a copilariei sale, nu i-a fost suportat/ inteles/ acceptat plansul…

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close