Copilăria se termină atunci când începe școala

girls on desk looking at notebook
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Aveam șase ani și un pic și eram tare entuziasmată de faptul că urma să încep școala. Îmi cumpărasem deja uniformă și ghiozdan – încă îl văd în mintea mea, alb, cu câteva dungi albastre – , dar și toate cele necesare pentru un bun început.

În anul acela, la fel ca în toți anii de pană atunci și mulți ani după aceea, era mare sărbătoare la noi acasă. Era ceva ce numeam nedee și, cu această ocazie, mama și bunica pregăteau multe mâncăruri bune, mergeam cu toții la biserică și, apoi, eram vizitați de mulți oameni, rude mai mult sau mai puțin îndepărtate, sau prieteni dragi. Veneau, bineînțeles și copii și, deși eram considerată a fi o fetiță timidă – e discutabil, dar asta cu altă ocazie – până la urmă reușeam să mă prind și eu în joacă. Se pare că în anul acela am făcut asta mai mult ca niciodată, sau, cel puțin, așa au spus cei din jurul meu. M-am jucat mult și frumos cu ceilalți copii, până seara târziu. A doua zi trebuia să merg la școală.

A doua zi trebuia să merg la școală, dar n-am mai mers. Mama nu m-a trezit, iar eu, obosită după ziua precedentă, m-am trezit când era deja târziu. Parcă îi aud și acum pe toți cum spuneau – S-a jucat așa de frumos aseara. Ne-a părut rău de ea să o trimitem la școală. Mai bine mai stă un an acasă. Pentru că da, în mod normal, mergeau la școală copiii de șapte ani. Totuși, dacă un copil era tare inteligent – cum eram considerată eu – și învățătorul accepta, putea merge și mai devreme. Eu fusesem acceptată, dar părinții mei s-au răzgăndit în ultima clipă pentru că mă jucasem prea frumos cu o seară înainte. Pentru că atunci, ca și acum, începutul școlii era văzut ca fiind finalul copilăriei. Cppiii care merg la școală nu se mai joacă, iar eu parcă mă jucasem prea frumos și era trist ca asta să se termine.

Mulți oameni militează împotriva acestei idei. Copiii rămân copii și după ce școala începe, iar școala n-ar trebui să fie bau bau, spune ei. Eram total de acord cu asta; acum mai sunt doar parțial. Întrebată fiind, zilele trecute, în ce grupă doresc să îmi înscriu copilul la grădiniță, am zis, fără să stau pe gânduri, că mijlocie pentru că dacă aș fi ales mare — vârsta copilului le permite pe amândouă – ar fi însemnat să doresc să-l trimit la școală la 5 ani și 10 luni, iar pentru mine așa ceva e exclus, dar nu pentru că mi-ar părea prea mic ca să învețe, ci pentru că îmi pare prea mic ca să învețe în sistemul nostru defect. Tot eu sunt cea care l-a învățat să numere de foarte mic, l-am învățat alfabetul și multe cuvinte în engleză, adunări și scăderi simple și multe altele. Totul pentru că eu cred în cunoștere și pentru că eu știu că acești mici copilași sunt ca niște bureți care pot absorbi foarte multă informație și asta e bine pentru ei. E bine, însă pentru că eu niciodată nu mi-am propus ca el să și știe toate aceste lucruri și nici nu mi-am propus să îl învăț toate aceste lucruri în senul clasic al cuvântului. Noi ne-am jucat cu litere și numere, iar el era de-a dreptul încântat, abia aștepta activitățile de acest fel și, pentru că îi place foarte tare, informațiile parcă se prind singure de el. Pentru că prin joacă învață copiii cel mai bine; prin joacă și fără presiune. Și cei mai mici dintre ei și cei mai mari.

Nu l-aș da însă la școală atât de devreme pentru că, oricât de mult am dori unii dintre noi să ne mințim pe noi înșine, la noi în țară școala chiar înseamnă prea des sfârșitul copilăriei. Ore întregi în care stai nemișcat în bancă, închis într-o sală de clasă sumbră, ascultând povești plictisitoare sau încercând, în zadar, să reproduci acele semne abstracte care-s literele sau numerele; bonus, prea multe teme care te forțează să rămâi între patru pereți și în restul zilei. Am auzit atât de multe povești despre cum și ce sunt învățați copiii la așa zisa clasă pregătitoare, că m-am speriat. Departe de tot de cum ar trebui să fie, dascălii, încurajați prea des chiar de părinți ,fac exces de zel în încercarea de a îi transforma pe copii în adevărate genii, răpindu-le bucuria caracteristică copilăriei. Nu peste tot și nu mereu, desigur. Tot timpul există excepții, doar că nu astfel ar trebui să fie – nu excepții.

Dacă aș avea de ales, cu siguranță mi-aș da copilul la școală, chiar și la doar cinci ani. Potențial are, dar, de fapt, cu toții au și sigur nu e el mai special. Nu am însă de ales. O școală privată bună nu îmi permit, iar să ajung la vreuna dintre școlile care reprezintă o excepție – despre cea de lângă mine știu că e normală – e exclus, pentru că distanța dintre casă și școală doresc să fie cat mai mică. Astfel că nu-l voi trimite la școală mai devreme și va intra în sistem când va avea aproape șapte ani. Sunt sigură însă că nu va pierde nimic pentru că, deși un timp mi-am condamnat părinții pentru că nu m-au trezit în ziua aceea, îmi dau seama că au avut și ei dreptatea lor. De prea multe ori, școala chiar înseamnă sfârșitul copilăriei. Nu, n-au greșit crezând astfel, dar au greșit crezând că asta e ceva normal. N-ar trebui. Faptul că mergi la școală pentru a învăța ceva nou n-ar trebui să însemne că nu mai ești copil, nu te mai joci și nu mai ai timp liber. Modul însă în care aceste cunoștințe noi sunt transmise în prea multe școli din România, înseamnă fix asta.

Se poate însă și altfel și, dincolo de propria mea experiență, doar în seara asta am citit despre două astfel de exemple. O învățătoare altfel și chiar o întreagă școală. Sunt sigură că sunt mai multe și pot doar să sper că în doi ani vor fi și mai multe, iar excepțiile vor deveni normalul. Indiferent însă de cum o să fie, eu sigur nu voi lăsa școala să le răpească bucuria copilăriei. Pentru că nimeni nu învață mai bine decât o poate face un copil și pentru că singurul motiv pentru care unii copii nu învață e fix faptul că adulții din jurul lor – cadre didactice și părinți – seamănă în ei acea scârbă față de școală și cunoaștere în general. Sigur nu-mi doresc așa ceva pentru copiii mei.

2 thoughts on “Copilăria se termină atunci când începe școala

  1. Și eu am mers la școală la șase ani. A fost decizia mamei, însă nu am regretat niciodată. Sistemul era altfel, societatea era alta. Am reușit să fiu și copil, și elev. Acum e altceva… E acel ,,ceva” care poate fura multe din viața unui copil. S-a implimentat un fel de maturizare exagerată și precoce pentru picii dulci ce-și au ghiozdanul mai mare decât ei. Au ,,mutilat” tot: învățământul, cultura, societatea… Nu am copii încă, însă mă gândesc îngrozită la ce va urma atunci când îi voi avea și voi fi nevoită să am de-a face cu grădinița, cu școala. chiar mi-i groază! Să nu fie situația și mai tragică cu anii… Dar… Cât de ridicolă nu aș părea 🙂 mai arde o ,,flacără” de speranță în sufletul meu.
    O seară frumoasă și multă sănătate dumneavoastră și copiilor! atât timp cât este sănătate, toate celelate devin mai puțin relevante!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close