Copiii spun…

Nu știu exact de ce, nici nu am simțit nevoia și nici nu am dorit să postez pe Facebook/blog acele dialoguri absolut delicioase, amuzante sau înduioșătoare cu și între copiii mei, cum fac atât de mulți părinți. Zilele trecute însă, s-a schimbat ceva. Dupa ce a rostit clar denumirea a vreo zece fructe, printre care carambola și alte câteva de care nici eu nu auzisem înainte și pe care le-am și uitat până azi, Maria a spus și moschină, în loc de smochină. E atât de dulce când spune moschină că am ajuns să-i arăt imagini cu smochine, doar ca să o aud mai des. Cu ocazia asta însă, am realizat că nu îmi amintesc cum le spunea Tudor smochinelor. Destul de repede mi-am dat seama și că nu e relevant, pentru că Tudor nu făcea treaba asta așa. El a vorbit corect, de la început. Cuvintele pe care nu le putea pronunța întocmai ca noi, ori nu le rostea deloc, ori le înlocuia cu ceva care nu avea nici cea mai mică asemănare cu originalul. Cum a făcut, de exemplu, cu picior, care era potoi. Au fost însă puține astfel de cuvinte și, prin urmare, nu prea am avut ce să uit.

Într-un final însă, nu e vorba de cuvinte amuzante, sau doar de cuvinte amuzante. E ceva mai mult aici și am simțit, dintr-o dată nevoia să scriu câteva rânduri cu întâmplări importante pentru mine într-un așa fel că nu doresc să le uit, iar blogul îmi pare cel mai bun depozit pentru ele.

Maria, după vreo două luni trecute de la acea seară în care a fost nevoie să merg la camera de gardă, la spital, vine deodată la mine, mă îmbrățișează strâns și-apoi îmi spune, privindu-mă în ochi: Mă bucur tare că ai venit de la doctor, mami. Mi-a fost dor de tine!

…………………………………………………………………………

Tudor și Maria, în trambulină, la țară, săreau crezând că nu e nimeni lângă ei, în timp ce eu îi supravegheam de la fereastră. La un moment dat, Maria se lovește usor la degetul mic de la picior:

– Auu… M-am rănit… Pupă! spune ea, ca o adevărată pisicuță, căreia îi place să fie alintată, mângâiată, pupată și răsfățată.

Tudor se apleacă și pupă degețelul rănit. Maria, tare încântată, mai cade de câteva ori, intenționat, iar scena se repetă. E super fericită pentru că e pupată de frățiorul ei și, cu greu reușește să mascheze fericirea și să facă mutrița de copilaș rănit. El observă, dar îi face jocul, deși el, spre deosebire de ea, adoră să fie ținut în brațe, mângâiat și pupat doar seara, înainte de somn, și doar de mine. Altfel, nici nu pupă sau îmbrățișează pe alții și, în general, nu e prea tandru, mai ales dacă e fericit. Se pare însă că surioara lui e specială pentru el. Atunci când nu îl vede nimeni, bineînțeles și, uneori, când sunt doar cu mine. Atunci se îmbrățișează, sau se mângâie unul pe celălalt, se consolează când sunt supărați, sau își dau câte un pupic. Cu măsură, bineînțeles.

…………………………………………………………………..

Tudor, la plimbare pe stradă, se duce hotărât, cu mânuțele, fix într-o grămadă de pietricele deloc curate. De obicei încerc să fiu relaxată, dar ăsta era unul din cazurile în care mă pregăteam să-i spun să nu mai pună mâinile pe pietrele acelea murdare. Mi-au rămas cuvintele în aer când mi-a întins o pietricică și mi-a spus: Uite, o pietricică în formă de inimă. Pentru că te iubesc!

………………………………………………………………………

Tudor și Maria, singuri, în sufrageria noastră:

Maria, apăsat – E mami mea!

Tudor, la fel de apăsat – Ba e a mea!

Maria – Ba e a mea!

Tudor – Ba e și a mea!

Maria – Ba e și a mea!

Tudor – Dacă zici “Ba e și a mea”, înseamnă că e și a ta și a mea.

………………………………………………………………………….

Tudor și Maria, la ușa cuptorului, privind prin geam cum se coc brioșe în două tăvi, una plină și una doar cu 3, căci atât ne ajunsese aluatul:

Maria, arătând către tava plină – Asta e a mea!

Tudor – Ba e a mea!

Maria – Ba e a mea!

Tudor – Ba a mea!

Maria – E pentru amândoi!

………………………………………………………………………..

Eu, seara, în pat, ținându-l pe Tudor în brațe – Îmi pare rău că am fost așa de supărată azi și am țipat la tine!

Tudor – E ok… Adică, nu e ok, dar e ok un pic… Înțelegi?

Eu – Înțeleg și îți mulțumesc.

Tudor – Cu plăcere.

………………………………………………………………………..

Tudor, după ce încheie o porție bună de plâns – E bine că am plâns. Tristețea e bună. Ea ne ajută fim mai fericiți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close