Asistenta fără nume și fără chip

Mi-am dorit mult ca a doua oară să nasc natural și nu prin cezariană (deja vestita NVDC). Nu am reușit, dar acest articol nu e nici despre dorințe neîmplinite, nici despre naștere.

Acest articol nu e nici despre mine intrând în sala de operație cu ochii în lacrimi și nici despre mine, înghețată de frică, în timp ce îmi mușcam buzele, repetându-mi că trebuie să fiu puternică.

Acest articol este, puțin, despre mine, într-o sală de terapie intensivă, ținând în brațele tremurânde o fetiță mică, în timp ce din suflet îmi curgeau lacrimi. Acest articol este și despre o iubire pe care nici nu îmi imaginam că aș fi putut vreodată să o simt atât de puternic și care a apărut în același timp cu ea. Exact ca în filme, când micul trup de bebeluș mi-a fost pus în brațe, m-am îndrăgostit iremediabil și am simțit că nu mai vreau să plece de acolo vreodată. Cu blândețea ei, pe care o are până în ziua de azi, îmi alina rănile adânci și îndulcea tot ce simțeam rău. Corpul meu însă, nu mă ajuta. Deși mică, abia puteam să o țin, căci doar ce ieșisem din sala de operație. Acum însă știam cum și știam de ce și am cerut altora, mai puternici ca mine, să îmi susțină brațele cu care o țineam pe ea.

Acest articol mai e și despre mine, întinsă pe un pat, între multe alte paturi, privind tavanul alb din salonul de terapie intensivă. Să stau cât mai liniștită mi-au zis, iar eu m-am conformat întocmai. Bine, nu e ca și cum aș fi putut face altceva. Nu simțeam absolut nimic de la brâu în jos, iar cu mânile abia reușeam să susțin un pahar cu apă. Apă… Da, îmi era teribil de sete și cred că toți cei care au trecut prin intervenții chirurgicale de orice fel își pot aminti setea aia teribilă care te chinuiește când te trezești. Teoretic, nu eram deshidratată, căci un lichid fără culoare îmi curgea încet în vene, printr-o perfuzie. Practic, gâtul mă ardea, iar buzele mi se lipeau una de alta de cât de uscate erau. Îmi era teribil de sete și îmi era și mai teribil de sete de când aflasem cât timp n-am voie să beau apă. Nu mai știu cât – am uitat – dar părea o eternitate.

Dincolo de sete, mă chinuia frica. Tavanul alb nu-mi oferea răspunsuri, iar eu aveam o mulțime de întrebări. Să vorbesc însă părea o provocare de netrecut, când gura îmi era ca un deșert. Plus că nu eram sigură că doresc să aflu răspunsul. Auzisem deja discuțiile de la schimbarea turei asistentelor. Auzisem deja cum se spusese despre mine că nu voi fi dusă în salon, la fel ca celelelate paciente care născuseră atunci, ci voi rămâne peste noapte la terapie intensivă. Auzisem deja cum o asistentă povestea alteia că în sală fusese nevoie să suplimenteze doza de anestezic și aveam să îmi revin mai greu. Știam și că de asta mă simt atât de rău. Știam că unele reacții sunt normale, dar tremurul acela exagerat și alte senzații pe care le aveam în corp erau de la prea mult anestezic. N-aveam idee cum să lupt cu asta, dar urlam de durere pe dinăuntru. Pentru că, dacă nu-mi ieșise nașterea naturală, nu însemna însă că mă dădusem bătută. Îmi propusesem să îmi revin cât mai rapid. Știam că se poate. Învațasem asta prima dată. Departe de a fi reușit vreo performanță atunci, citisem însă despre oameni care urcă și coboară scări și care sunt ca noi, deși au o tăietură de câțiva centimetri pe burtă. Eram slăbuță și aveam un motiv puternic. Aveam să reușesc și eu, chiar dacă eram și cel mai fricos om pe care-l cunosc și numai gândul la tăietura aceea îmi dădea fiori în tot corpul. Cum însă să reușesc, dacă din start aveam să petrec aproape 24 de ore la terapie intensivă?! Cum să lupt cu un medicament?

Toate astea și multe altele îmi treceau prin minte, în timp ce tavanul pe care continuam să îl privesc fix începuse să se trransforme în cercuri albe. Multe. Din ce în ce mai multe. Se roteau, se apropiau și se îndepărtau. Setea mă chinuia din ce în ce mai tare. Undeva, mai departe, era însă imaginea care îmi dădea putere. Doi ochi frumoși. Un zâmbet curat. O lacrimă pe obrazul meu și o brățară pe care încercam să o simt la mâna cea dreaptă. Trebuia să încerc din nou și mi-am mișcat buzele spunând, cât de clar am putut, că aș dori măcar o înghițitură de apă. Una singură. S-au auzit pași și o mână mi-a întins un pahar alb de plastic cu un pai înăuntru. Și apă. Apă. Îmi venea să arunc paiul și să o beau pe toată atunci, dar o voce gravă mi-a spus că am voie să iau o gură și, dacă sunt ok, să mai iau una peste câteva minute. Să nu cumva să fac vreo prostie, căci nu doream să mi se facă rău. Nu, nu făceam prostii.Știam că există riscul să vomit. Știam că nu e bine să vomit și oricum nu-mi doream să mă simt mai rău. Eu voiam să mă simt mai bine. I-am spus asta, atunci când am reușit să vorbesc din nou. I-am spus că aveam cel mai important motiv din lume ca să-mi revin cât mai repede și sigur nu aș fi făcut nimic nesăbuit. Nu mai era lângă mine, nu o mai vedeam, dar era acolo, aproape. I-am auzit clar vocea care mi-a spus că, pentru a îmi reveni mai repede, e nevoie să încerc să mișc picioarele. Ușor de zis. I-am spus că încercasem să fac asta, încă de când ajunsesem în salon. Că simțeam deja furnicături în cel drept – normal, doar era partea pentru care, din motive neînțelese, doza normală de anestezic nu fusese suficientă si care se și dezmortea mai repede- dar stângul era ca și cum nu ar fi fost.

Nu mai știu exact când a venit lângă mine, sau ce anume din ce spusesem a determinat-o să vină, dar a venit. M-a întrebat cum încercasem să îmi mișc picioarele și apoi m-a învățat să fac o serie de exerciții. Cu degetele mai întâi. Câte zece cu fiecare picior și apoi de la capăt. De vreo trei ori la rând. Am început să număr și să încerc să mă mișc. Tavanul nu mai prezenta interes. Acum aveam ceva de făcut. Făceam zece mișcări ale degetelor, luam o gură de apă și apoi iar, de la capăt. Era teribil de greu să încerc să mișc ceva ce nu simțeam, dar rezultatele începeau să se vadă. Sau să se simtă, în cazul ăsta. Deja la piciorul drept puteam mișca toată talpa, iar pe stângul începusem să-l simt. Am anunțat-o entuziasmată că am reușit și i-am spus că vreau să mai fac. Mi-a mutat patul într-un loc mai aproape de locul unde stătea ea și m-a învățat să fac noi exerciții. Să îmi mișc din ce în ce mai mult picioarele, până aș fi ajuns în punctul în care le puteam ridica de pe pat, în sus. Mi-a spus apoi că, dacă reușesc să mă mișc și apoi să mă ridic din pat, ea mă mută de la terapie intensivă în salon chiar și la 12 noaptea. Când am auzit asta, am știut că o să reușesc. Nu făcusem vreodată vreun sport; în mod normal n-aș fi reușit să fac atâtea exerciții nici fără o tăietură pe burtă și o doză prea mare de anestezic. Atunci însă aveam să reușesc pentru că cea mai mare dorință a mea era să depășesc toate barierele și miturile legate de o astfel de operație. Aveam nevoie să îmi revin cât mai repede și nu conta cât de greu ar fi fost. Am continuat să număr și să fac exercițiile fix așa cum îmi arătase. O oră… două…trei… nu mai știu. Eram obosită și transpirată, dar nu mai conta. Vedeam cum tot ce fac dă roade. Piciorul drept deja ajunsese la un nivel de mobilitate foarte mare. Stângul încă se lăsa greu, dar continuam, cu amândouă. Să-l întăresc pe dreptul și să reușesc să-l mobilizez pe primul. Asistenta mă verifica în mod constant. Uneori doar mă întreba de vorbă; alteori venea până la pat să vadă ce reușisem să fac. Pe la 23.30 mi-a pus o perfuzie și mi-a zis că vom încerc să mă ridic. Era nevoie să cobor și să fac câțiva pași ținută de mâini, din pat până la scaunul cu rotile. La doar câteva ore de la operație. Să fac câțiva pași și să urc într-un scaun care avea să mă ducă în salonul normal.

Nu pot exprima cât de frică mi-a fost. Teamă că voi ameți, că voi leșina, că voi cădea, că totul va fi fost în zadar. Încă îmi era greu și doar să ridic piciorul stâng din pat. Nu-mi dădeam seama cum aș fi reușit să mă sprijin în el. Aveam însă să reușesc.

Nu-mi amintesc fața ei. Lumina care s-a aprins în salon aproape că m-a orbit. Îi văd însă mâinile care mă susțineau și parcă simt o ușoară teamă și la ea. Încă nu știu de ce a făcut asta, dar aș fi luat-o în brațe și aș fi ținut-o așa, mult. Aveam însă o misiune. Trei pași. Sau poate patru. Lumina mă orbea. Picioarele îmi tremurau. Parcă atunci aș fi mers pentru prima dată. Așa mă simțeam. Dar am mers. Am strâns din dinți, mi-am focusat atenția asupra a, acum, doua imagini din mintea mea, care îmi dădeau putere și am încercat să simt cât mai bine brățara de la mână. Căruciorul, imaginile cu ei, brățara. Mânile ei. Atât. Am reușit. Am reusit și am mers împreună prin holurile slab luminate ale spitalului. Am descoperit și că locul în care fusesem cazată peste zi se ocupase. Ca n-aveam un salon alocat. Urma să fiu mutată unde era liber, la 12 noaptea. Îmi aminteam în ce salon fusesem este zi ca să îmi recuperez lucrurile? Nu-mi aminteam și nici ea nu putea verifica atunci, dar nu conta. Nu mai aveam nevoie de nimic. Mă aveam pe mine. Am mai făcut câțiva pași, când m-am mutat din cărucior în pat. I-am mulțumit doamnei pe care nu am mai văzut-o apoi niciodată și a cărei față nu mi-o amintesc. Doar vocea ei încă e clară.

Extrem de agitată, după așa o experineță, nu am reușit însă să adorm. Am primit o pastilă ușoară căci era prea târziu pentru un somnifer și am făcut-o și pe asta. Ciudat sau nu, uneori, să dormi poate fi la fel, sau mai greu decât să stai treaz. Mi-am amintit însă că, pentru a îmi reveni cât mai repede, odihna e la fel de importantă ca mobilizarea. Citisem multe despre asta. Mă pregătisem pentru tot, mai puțin pentru lupta anestezia. Acolo însă, avusesem o doamnă asistentă care mă ajutase.

Am dormit, iar a doua zi, la prima oră, m-am ridicat din pat. Prima dată cu puțin ajutor, apoi singură. Cea mai mică comoară a mea mi-a fost și ea adusă în salon. O alăptam în picioare. Mă plimbam cu ea prin tot salonul și, când dormea, mergeam la plimbări lungi pe hol.

Tot în ziua aceea, după amiaza, am reușit să urc și să cobor scări. Toată lumea vorbea despre mine și despre cum medicii de gardă crezuseră că sunt deja în a treia zi de la operație, iar eu nici 24 de ore nu aveam. Doar medicul cu care am născut, cunoscând un pic povestea mea, după ce m-a felicitat, m-a rugat să mă domolesc totuși puțin, căci aș putea ajunge la epuizare. Dar n-aveam cum ajunge acolo pentru că, deși îmi era incredibil de greu, noaptea nu țineam fetița să doarmă cu mine în salon, ci cu ceilalți bebeluși. Mi-aș fi dorit să o țin lipită de mine mereu, dar știam cât de mare nevoie am de somn. Mă durea de-a dreptul când o dădeam în alte brațe, dar somnul era oricum o provocare, pe care n-aveam cum să o duc cu un bebeluș. Am adormit în noaptea aceea și în următoarea cu ajutorul somniferelor pentru că seara, în întuneric, departe de fetita mea si exericțiile de peste zi și în ciuda oboselii, nu reușeam să îmi stăpânesc lacrimile, iar lacrimile nu mă lasau sa dorm

Mi-am continuat însă drumul. Străbăteam spitalul în lung și în lat, iar în a treia zi i-am convins să mă lase să ies afară, la o scurtă plimbare. Am amețit instant, dar am reușit să rămân pe picioarele mele. Aveam nevoie de aer, căci înăuntru simțeam că mă sufoc. Am respirat adânc și am continuat să mă pregatesc pentru ziua urmatoare, când aveam să merg acasă.

În dimineața celei de-a treia nopți, am pornit spre casă. Am ajuns acolo și-am alăptat micuța în patul de acasă, după care am pus-o în pătuț, la somn. Am privit-o preț de câteva clipe, cum doarme, frumoasă și liniștită, după care m-am dus în sufragerie. M-am așezat ușor, jos, pe covor, în timp ce durerea aproape că îmi tăia respirația. M-am ridicat, apoi m-am așezat iar. De mai multe ori, până când m-am obișnuit cu asta și reușeam să o fac fără să mă crispez de durere.

Acolo, jos, pe covor, mi-am așteptat băiețelul mai mare, dar încă atât de mic, care era la plimbare. Nu voi uita vreodată ochii lui plini de lacrimi care nu mai puteau să curgă atunci. Gustul amar din gura mea, împletit cu fericirea dată de cea mai dulce îmbrățișare. Atâta durere și atâta bucurie la un loc. Ne-am jucat și-am zâmbit amândoi, chiar dacă ochii străluceau de prea multe lacrimi ascunse și, când momentul a fost potrivit, i-am arătat cealaltă minune, care se odihnea în pătuț. Bebelușa noastră. Adică și a lui. Povestea a continuat apoi, cu mult dulce împletit cu amar, despre care ,poate, voi povesti cânva. Acum însă, acest articol a fost despre mine, depășind imposibilul meu. Nu recomand să fiu luată drept drept exemplu. Știu cât de grea poate să fie o cezariană, chiar și fără o doză mai mare de anestezic. Fiecare are ritmul lui și motivele proprii pentru care sa procedeze într-un fel sau altul și e bine oricum, atât timp cât ești împăcată cu asta.

Acest articol a mai fost și despre ea. Despre asistenta al cărei nume sau chip nu mi le amintesc și nici nu cred că le-am știut prea bine. Despre asistenta care ar fi putut să-și facă liniștită tura de noapte dintr-un spital privat, dar a decis să ajute o mamă în nebunia ei. Fără să întrebe de ce, fără să aibă cea mai mică idee despre motivele care se ascundeau în spatele dorinței mele. Acest articol a fost și despre ea și despre cât de recunoscătoare îi sunt.

Am spus candva că am o lista cu oameni buni. O listă care ma ajută să supravietuiesc atunci cand îmi e greu. Mi-am propus, acum mai mult timp, să fac o serie de articole despre ei. Acesta este primul. Nu stiu când voi mai scrie. Poate peste o săptămână, poate peste un an. Sigur însă voi mai scrie despre acei oameni care aleg să facă mai mult decât scrie în fișa postului. Acei oameni pe care îi tinem minte toată viața, chiar dacă le uităm chipul sau numele.

Sursa foto:

https://unsplash.com/photos/2ogkxH66ljU

1 thought on “Asistenta fără nume și fără chip

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close