Ritualul

Am trăit aproape întreaga viață de până acum crezând despre mine că sunt o persoană organizată și ordonată. Totul părea să susțină treaba asta, începând cu felul în care ordonam dulapurile mamei, încă de când eram foarte mică, și terminând cu modul în care mi-am organizat propria casă.

De-a lungul timpului, am avut scurte perioade de haos și obișnuiam să spun că oricine își poate da seama de felul în care mă simt dacă aruncă o privire prin locuința mea. Dacă în casă nu era ordine, însemna că nici înăuntrul meu nu era. Îmi reveneam însă repede, mereu în urma unei porții sănătoase de curățenie. Pentru că sunt o persoană foarte organizată, căreia îi place să facă ordine. Sau nu?

Am continuat așa până a apărut primul meu copil și încă o perioadă de timp după aceea. Totuși, deși am rezistat eroic primei mari schimbări care a fost chiar nașterea copilului, viața mea a luat o întorsătură ciudată apoi, iar perioadele de haos s-au înmulțit și au început să dureze din ce în ce mai mult. Uneori prea mult.

Toate astea au condus la un adevărat proces de autocunoaștere, care nu s-a încheiat încă. Dubioasă treabă, mi-am zis, atunci când am realizat că eu, perfecțiunea întruchipată în ale organizării, de fapt nu suport deloc rutina și regulile. N-am reușit niciodată să mă adaptez la un program zilnic identic și mi-a plăcut mai mult facultatea decât liceul pentru că mi se schimba orarul în fiecare semestru și nu doar în fiecare an. La fel, tot eu, cea mai disciplinată persoană, îmi rearanjam mobila în cameră cel puțin o dată pe an, pe vremea când aveam doar o singură cameră, și, de când am propria locuință, deși am zis de zeci de ori că e ultima dată când fac o schimbare, tot de atâtea ori mi-am încălcat cuvântul, până mi-am dat seama că nu cred că voi înceta vreodată. Asta pe lângă veșnicul sertar cu diverse ce tronează impunător deasupra a zeci de sertare organizate impecabil. Da, e destul de ciudat.

Conștientizând toate astea, acum vreo lună, mi-am dat seama că, de fapt, eu nu-s deloc o persoană organizată. Adevărul e că în mintea mea este și a fost mereu haos. Milioane de gânduri care nu obosesc niciodată să apară, se întrepătrund sau se luptă între ele și care, odată scăpate de sub control transpun în spațiul în care îmi duc existența fizică toată această dezordine și o duc la superlativ atunci când apar și în viața reală evenimente generatoare de haos. Da, rezist un timp, în așa fel că zici că nici n-am fost atinsă, dar când haosul se prelungește, mă prăbușesc și eu. Astfel că nu-mi place ordinea și nici nu sunt o persoană disciplinată, dar am fost înzestrată cu un strop de inteligență și un instinct de supraviețuire care m-au făcut, în mod inconștient, să caut ordine în exterior, organizându-mi casa în detaliu sau păstrând anumite ritualuri de-a lungul anilor – adevărate ancore cu ajutorul cărora să țin sub control adevărata dezordine care e chiar înăuntrul meu. Odată ce copiii au apărut în viața mea și odată ce boala soțului meu și-a făcut de cap cu viețile noastre, lucrurile au scăpat de sub control și, încet, încet, eu am început să scap printre degete aceste ancore pe care mi le făcusem. Schimbările din casă, atât de mult dorite în trecut, au început să devină copleșitoare, căci totul se derula cu repeziciune și dincolo de controlul și puterea mea. Cărțile așezate perfect în bibliotecă, hainele aliniate în dulap, tacâmurile ordonate pe categorii și multe altele au dispărut toate sub straturi de mâncare de bebeluși aruncată pe jos, jucării împrăștiate prin casă și lacrimi uscate pe fețe de pernă șifonate. Ritualurile pe care cu greu am reușit să le păstrez, de-a lungul timpului, au dispărut și ele încet, aproape fără să-mi dau seama și aproape toate, lăsându-mă cumva descoperită, în bătaia vântului.

Am rezistat eroic un timp, dar apoi am clacat, căci așa cum spuneam, eu nu-s deloc o persoană organizată și cu greu fac față dezordinii. Chiar haosul din mintea mea era cel care mă determina să caut ordinea în exterior, dar când a fost nevoie să ordonez încă trei vieți, pe lângă a mea, a fost prea mult. Pentru că organizarea nu e la mine o calitate, ci o nevoie. Astfel că, în ultimii ani, am ajuns de – prea – multe ori pe fundul prăpastiei. Nu de puține ori m-am tratat cu o porție zdravănă de curățenie, dar nici efectul ei nu mai e așa miraculos, pentru că parcă s-au prea înmulțit lucrurile de ordonat. În tot haosul acesta a răsărit însă un blog care mă ajută să-mi pun ordine în gânduri și s-a păstrat un ritual. Unul singur.

Despre ce e vorba? Despre acele 5 minute din fiecare dimineață – sau chiar mai mult de cinci, în diminețile în care sunt norocoasă. Au fost, ce-i drept, câteva tentative de a le elimina, dar rezultatul a fost atât de dezastruos încât, atât copiii, cât și soțul meu, au înțeles că pot face aproape orice, mai puțin să îmi răpească acele cinci minute cu mine, de la începutul fiecărei zile. Cinci minute de liniște, în care mintea mea se trezește și reușește să se organizeze pentru o nouă zi plină cu de toate, în primul rând cu haos. Cinci minute pe un balcon cu flori, alături de o ceașcă cu ceva fierbinte, ceva care, uneori, are aromă de cafea. Spun aromă, pentru că nu consider a fi cafea adevărată altceva decât acea cafea care arată ca o cafea și căreia îi poți simți boabele în mâini și aroma intensă în toate colțurile casei. Astfel că nu voi spune vreodată despre mine că beau cafea, pentru că nici nu știu să o prepar, nici nu am răbdarea să fac asta și nici n-am pe nimeni care să mă răsfețe în felul ăsta.

Prin urmare, când am citit superficial noua tema de la SuperBlog 2019, în care eram invitată să scriu despre cafea și un anumit aparat de cafea, mai că nu m-a bufnit râsul, căci m-am înscris în acest concurs considerandu-l o provocare pentru creativitatea mea și o distragere a atenției pe perioada primei luni de grădiniță, dorind, în același timp, să îmi dovedesc mie că pot scrie despre aproape orice. Încă mai cred asta, dar mi-am dat seama că a scrie nu e totul și da, pot scrie despre orice, dar nu neapărat frumos. Prin urmare, cum să scriu eu de bine despre un aparat de făcut cafea, când primul lucru care mi-a venit în minte au fost cele trei astfel de aparate, primite cadou, și pe care le-am dat mai departe pentru că erau o grijă în plus? Prea mulți pași de parcurs pentru o persoană dezorganizată și prea mult de curățat în urma mea. Un plic de cafea instant e mai rapid decât orice altceva și nu îmi pare o diferență suficient de mare între gustul acestuia și cel al cafelei făcută de un aparat, încât să merite efortul să-l folosesc pe ultimul.

După aceste prime gânduri care mi-au venit în minte, am mai citit o dată, cu atenție, cerințele probei și am înțeles că e vorba, de fapt, despre altceva. Nu despre aparatele de cafea cunoscute de mine și care nu m-au impresionat deloc trebuie să scriu, ci despre un espressor automat Philips, care face cafea adevărată din boabe proapete de cafea adevărată – da știu, am folosit prea mult cuvântul adevărat, dar n-am cum altfel, din moment ce tot cafea poartă numele și surorile celei originale. Ce vreau să spun e că se schimbă lucrurile pentru că aparatul acesta chiar pare a fi acel altceva care aduce în casele celor mai puțin experimentați gustul și aroma cafelei clasice pe care doar puțini oameni știu să o prepare cu adevărat și care a început ușor să trezescă în mine câteva amintiri.

V-am zis că ador mirosul de cafea proaspăt măcinată și uneori o cumpăr doar pentru miros? V-am zis cumva că încă îmi mai amintesc râșnița de cafea a mamei și cât de tragic a fost momentul în care s-a stricat? Nu, nu v-am zis pentru că, din moment ce nu m-am considerat vreoadată o adevărată consumatoare de cafea, nici măcar nu mi-a trecut prin cap să scriu despre asta. Până acum, când, pusă față în față cu aceast subiect de articol, mi-am dat seama că multe – prea multe pentru o persoană dezorganizată care bea 3 în 1 și nu știe să facă cafea la ibric – se leagă de cafea. Mirosul dimineților de pe vremea când încă eram copil, mirosul de acasă; mirosul absolut imaginar și, totodată, atât de real al după-amiezelor în care îmi invitam păpușile la o ceașcă de cafea; mirosul după-amiezelor de pe vremea când eram o adolescentă în devenire și beam, pe ascuns, cafea proastă, doar ca să mă dau interesantă; primele dimineți într-o clasă de liceu în care nu știam cum să mă integrez și când m-au ajutat fix cafeaua și o prietenă apropiată a ei pe care nu o menționez aici. Apoi, acest ritual păstrat de-a lungul timpului – un fel de Caffe Latte sau, uneori, doar latte – adică lapte simplu 🙂 – și care a reușit să le reziste și copiilor și loviturilor vieții. Da, am cam multe amintiri legate de cafea, pentru o persoană care nu bea cafea și, din nou, sunt prea multe contraste în viața mea. Astfel că m-am hotărât să răspund și acestei provocări și să-i dau cafelei ce-i al cafelei și să scriu frumos despre ea. Totul pentru că, dincolo de reclamele prea mult cosmetizate, cafeaua chiar e despre acasă și despre cald și familiar și despre prieteni sau străini, în același timp.

Într-un final, indiferent că suntem sau nu consumatori de cafea, cred că fiecare a ieșit cel puțin o dată la o cafea cu cineva. Chiar și dacă doar a băut ceai. Astfel că, fie că vorbim despre oameni care ies la cafea fără să se atingă de ea, doar pentru socializare; despre oameni care beau o cafea pentru a se reîntâlni cu prieteni buni; despre oameni care beau o cafea pentru a destinde atmosfera la un interviu; despre oameni care beau o cafea pentru a îndulci așteptarea; despre oameni care beau o cafea de dorul părinților sau de dragul reclamelor de la televizor; despre oameni care beau o cafea ca să pară mai interesanți; despre oameni care beau cafea singuri, pentru a se reconecta cu ei înșiși; despre oameni care beau o cafea pentru a lua o pauză, sau despre oameni care beau o cafea pentru a se (re)conecta cu alții; despre oameni care beau o cafea pentru a rămâne treji; despre oameni care beau o cafea exclusiv pentru gustul ei sau, de ce nu, despre oameni care urăsc cafeaua… indiferent despre care dintre acești oameni vorbim, ea, cafeaua, rămâne, cumva, un numitor comun. Pentru că toți, dincolo de ceea ce alegem să bem dimineața, avem o părere despre cafea. Iar dacă tot alegem să o bem, măcar putem să alegem una adevărată. Creat pentru lumea modernă, în care totul se desfășoară cu repeziciune, espresorul automat Philips cu sistem de lapte LatteGo promite o cafea adevarată și aduce un strop de calm în haosul ce răsare dinăuntrul nostru sau care ne înconjoară, din exterior, domolindu-l chiar și dacă asta se întâmplă preț de doar cinci minute pe zi.

Aparatul se găsește în magazinul on-line magNET.ro și prepară ușor varietăți de cafea aromate cu o singură apăsare de buton. Tot cu o atingere de buton cafeaua poate fi personalizată, ajustând cantitatea de cafea și de lapte, sau intensitatea și, din tot ce am citit și văzut, curățarea aparatului e o joacă de copii, unitatea de preparare fiind complet detașabilă și lavabilă în mașina de spălat vase – deci ideal pentru mame cu copii mici sau alte persoane pentru care timpul e o problemă. În plus, pentru cei care doresc și mai mult, espressorul are râșniță 100%ceramică, cu reglare în 12 trepte și Filtru de apă AquaClean.

Concluzia ar fi că o cafea ar putea să reprezinte acel ceva de care au nevoie atât de mulți dintre noi, indiferent că suntem organizați sau dezorganizați și, într-un final, indiferent de ce alegem să bem atunci când iesim la o cafea. Pentru cei care însă doresc să ducă experiența la un alt nivel și să se bucure de cafea pentru cafea, împreună cu celelalte beneficii aduse de un astfel de ritual, au aparut aparate ca cel de mai sus.

Sursa foto – magNET.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close