Citeam, acum vreo săptămână, câteva comentarii din grupul de Facebook al deja vestitei competiții care îmi umple blogul de aproape 20 de zile. Unui concurent i se spunea că a fost curajos pentru că s-a înscris în așa un concurs cu un, să zicem, blog culinar, căci  nu prea are relevanță în ce vreau să spun mai departe.

Mesajul mi-a atras atenția în mod deosebit, dar din alte motive Gândurile mi s-au oprit și parcă m-am simțit cumva singură, în bătaia vântului. Am aruncat un ochi printre blogurile înscrise. Am găsit bloguri literare, culinare, de parenting și tot așa… Dar eu?… Eu despre ce scriu? Blogul meu despre ce e?

Mi-am amintit că m-am chinuit ceva până am reușit să găsesc o frază cât de cât decentă, pe care să o așez frumos, pe pagina de Facebook. Apoi, mi-am amintit că am și aici, pe blog, o descriere și m-am străduit să îmi grupez articolele în categorii. E bine, mi-am zis. Scriu despre mine. Până la urmă, s-ar putea ca blogurile să fi fost, la început, un fel de jurnale – recunosc că n-am verificat informația asta, doar presupun. E adevărat că nu scriu ca într-un jurnal, dar cert e că scriu despre mine și tot ceea ce mă preocupă pe mine și asta ar trebui să fie suficient. Nu sunt nici prima, nici singura și nici nu ar trebui să fie asta o problemă sau o preocupare. Rămâne de stabilit și de m-ar citi cineva, dar nu merg încă atât de departe pentru că, totuși, răspunsul la prima întrebare nu este clar, oricât de clar ar fi scris. Pentru că, deși am stabilit că scriu despre mine, îmi dau seama că eu nu știu prea bine cine sunt eu. Mă cunosc cumva, intuitiv, dacă se poate folosi o astfel de exprimare, dar îmi vine greu să mă descriu clar și devin nesigură pe mine atunci când sunt pusă în situații dificile. Acest blog sau, mai bine spus, scrisul în general, mă ajută să mă descopăr și să învăț, dar câteodată nu e suficient felul în care o fac, sau e prea încet.

Fără legătură directă, mi-am propus, acum vreun an, să scriu clar, pe o foaie, despre mine și lucrurile care mă definesc. Nu am reușit. Ca și cum mi-ar fi teamă de ce aș putea descoperi. Știu și de ce, dar asta e o altă poveste.

Am descoperit însă – sau cred că am descoperit – tot zilele astea, de ce ne e greu în anumite situații. De ce, spre exemplu, e greu să ducem copiii la grădiniță, să mergem la muncă, să scriem articole pe o temă dată, să mâncăm anumite tipuri de mâncare, să mergem într-o anumită vacanță și, de prea multe ori, chiar să ne ridicăm dimineața din pat? De ce activități grele devin dintr-o dată ușoare și altele, ușoare, se transformă într-o adevărată corvoadă? Răspunsul meu e că totul e greu spre imposibil atunci când nu credem în ceea ce facem. Dacă nu avem un obiectiv și trecem prin viață doar ca să trecem, nimic nu are sens. Atunci când nimic nu are sens, ne lăsăm duși oriunde vântul vieții dorește să ne ducă, iar pentru ca lucrurile să aibă sens trebuie să știm ce ne dorim și să credem în asta. Pentru a știi ce ne dorim și a crede în asta,  trebuie să ne cunoștem pe noi înșine. Ce valori avem? În ce credem? Ce ne place și ce nu ne place? De ce ne e frică? Ce ne amuză? Și, mai ales, de ce?

Astfel că acest blog e despre mine și asta e ok. Mă ajută să mă descopăr și să învăț lucruri noi, despre mine și despre viață, și asta iarași e ok. Nu am ajuns însă în punctul în care să mă cunosc și să mă accept suficient de bine și asta nu e ok. Astfel că îmi propun, iarăși, să scriu deapre mine într-un mod mult mai direct și să îmi dau teme clare, ca la școală. Dacă voi publica sau nu, rămâne de văzut. O să scriu însă, începând din acest moment. Pentru că n-ai cum să rămâi drept într-o mulțime de oameni, dacă nu știi cine ești, ce îți dorești și de ce. O poți face online, poate, dar în viața reală, dacă îți lipsesc aceste lucruri, vei fi, inevitabil, târât într-o parte sau alta, în funcție de cât de puternici sunt ceilalți, sau doar pentru că sunt mai mulți.