A fost odată o casă…

O văd cu ochii minții, dar o văd în ceață. Prea mult timp a trecut de când mă plimbam prin curtea ei și mâncam cu poftă zmeura roșie, proaspăt culeasă. Da, zmeura era cea mai mare atracție atunci când mergeam în vizită la străbunica mea, o femeie cu părul alb și ochi – prea – pătrunzători. Pe locul imediat următor se afla casa, înconjurată de o grădină cu flori absolut superbă. O casă mare și frumoasă, pe un singur nivel, dar cu scări înalte și subsol generos și mereu, sau aproape mereu, închisă cu cheia. Ma fascina și totodată mă speria clădirea aceea. Așteptam cu nerăbdare să se descuie ușa mare și grea de la intrare și pășeam înăuntru cu teamă, amestecată cu entuziasm. Îmi plăcea la nebunie să explorez, să ating, cu grijă, obiectele, să mângâi pereții puternici și albi. Îmi plăcea și, în același timp, nu puteam scăpa de frica aceea care mă facea să tresar la fiecare zgomot, căci era o casă nelocuită, iar liniștea de mormânt și mirosul închis n-aveau cum să nu sperie un copil mic. Mai ales că o credeam cumva bântuită de soțul ei, pe care nu-l cunoscusem vreodată, dar despre care prinsesem frânturi de povești, ce îi conturau un profil de supraom, învăluit în multă durere. Atât de multă că, în același timp cu el, pierise și viața din casa cea mare, iar străbunica mea se mutase într-o anexă ce mă duce acum cu gândul la căsuțele pe care le vedem pe la Muzeul Satului. Trei camere erau acolo – o cămară mare, un hol ce avea rol și de bucatarie și în care trona un cuptor vechi, cu lemne, și un dormitor mic, cu un pat cu arcuri mari și prea tari, căruia i se spunea dormeză. Pe jos era pământ bătătorit, pe pereți covoare cusute pe etamină, iar pe pat un macat aspru din lână. Un contrast uriaș între această căsuță și casa cea mare, plină cu mobile scumpe și în care, după spusele ei, totul purta amprenta lui. A soțului ei și a străbunicului pe care nu-l cunoscusem niciodată și care murise în aceeași perioadă cu cel mai mic copil al lor. Da, multă durere și un mister pe care n-am reușit niciodată să-l dezleg învăluiau acea casă. Mergeam însă cu drag acolo, de fiecare dată când se cocea zmeura, sau când se organiza vreun bâlci căruia noi îi spuneam nedee.

La nedee eram, într-o seară de toamnă, când m-am pierdut de părinții și sora mea. Eram mică, aveam vreo 7-8 ani, dar și dacă n-aș fi fost atât de mică, tot ar fi fost imposibil să îmi găsesc familia în marea aceea de oameni, căci distracțiile de acest fel erau atât de rare că era musai să se strângă oameni din toate satele. Norocul meu a fost că știam drumul spre casa străbunicii, însă acolo era întuneric beznă, iar clădirea mare era și mai impunătoare. N-am îndrăznit să mă apropii de ușă și m-am așezat pe o grămadă de lemne, ghemuită, în rochița mea albă, cu lacrimi calde curgându-mi pe obrajii reci. Nu-mi era teamă că voi rămâne pierdută. Știam că, până la urmă, cineva avea să mă găsească. Îmi era teamă însă de orice ar putea să iasă de acolo, până să ajung în siguranță, în brațele mamei.

Într-o încercare stângace de-a nu muri de spaimă am început să îmi imaginez pământul care fusese, cândva, gol, fără casa aceea imensă ieșind din el. Am văzut mulțimea de oameni care l-a umplut deodată, cărând cărămizi cumpărate de pe la țiganii din împrejurimi, lemne direct de la pădurari, sau pietre și nisip de la râul ce curgea prin apropiere. Apoi, i-am văzut pe toți cum sapă și muncesc împreună, dirijați de străbunicul meu, a cărui față nici nu o pot ghici în mintea mea de acum. Știam, de când părinții mei construiseră încă o cameră la casa noastră, că toți bărbații muncesc la așa o treabă, dar pe el, deși îl vedeam puternic, nu mi-l imaginam muncind cot la cot cu oamenii obișnuiți. Îl vedeam impunător, cum reușește să obțină cele mai bune materiale, pentru că nimeni n-ar fi îndraznit să-i vândă ceva de calitate îndoielnică. Cu toții cumpărau, până la urmă, din același loc, dar nu toți primeau marfa cea mai bună. Îl vedeam apoi, dând viață acelei case. Mă straduiam să îl văd și ca pe un om, un om normal, care ar putea să zâmbească și să o facă pe strabunica mea să zâmbească și ea. Pe ea care, probabil, nu-și mai vedea capul de câtă mâncare avea de gătit pentru oamenii ce le construiau casa. Încercam, apoi, să o văd și pe bunica mea, copil, alergând și râzând printre gropile în care se contura forma casei, dar nu-mi puteam scoate din cap ideea că prin pereții care s-au înălțat apoi era ascunsă și vreo Ana a lui Manole. Da, tatăl meu îmi citise mult prea devreme balada asta și ce ținusem minte din ea nu mă ajuta deloc. Nu, strategia mea nu funcționa prea bine si cred că aș fi putut, cu adevărat, să mor de frică în acea noapte, dacă n-ar fi apărut deoadată unul din unchii mei.

Am fost, așadar, salvată și deși coșmarurile m-au mai urmarit un timp, am mers în continuare cu aceeași dragoste amestecată cu teamă, în vizită la străbunica mea. Acum, mi-am amintit de întâmplarea asta, pusă fiind în fața unei idei mari – Cum ar fi fost dacă pe vremea bunicilor noștri ar fi existat magazine online cu materiale de construcții? Cum ar fi construit ei casele lor, dacă ar fi avut tot ce avem noi? Hm… probabil că le-ar fi fost mai ușor, dar eu nu cred că i-ar fi prins treaba asta. De fapt, cu siguranță le-ar fi fost mai ușor, conform standardelor noastre de acum, dar nu neapărat mai bine. Desigur că depinde de ce zonă a țării vorbim, dar oamenii de demult erau altfel. Ei simțeau nevoia să vadă, să atingă, să simtă ceea ce cumpără. Poate de asta casele lor vorbesc mai mult ca cele de azi, fără să spună mereu și ceea ce ne dorim să auzim. Plus că, încă observ la mulți dintre puținii care au rămas, cum simt să negocieze, oricât de mulți sau puțini bani ar avea; cum nu cred în intermediari și au nevoie să fie ei acolo, prezenți. Sa înțeleagă de unde vine acel ceva, iar daca le depășește puterea de înțelegere și acceptare, să tragă concluzia că e ceva necurat acolo și să îl lase în plata Domnului. Nebunia și varietatea de azi i-ar copleși, probabil, pe bunicii și străbunicii noștri și se prea poate ca magazinul online să fie la fel de înfricoșător pentru ei, cum era pentru mine casa aceea mare. Astfel că nu cred că le-ar fi fost bine lor, cu facilitățile pe care le avem noi azi, la fel cum nu cred în casele batrânești a căror frumusețe e umbrită de nou apărutele termopane. Fiecare lucru e potrivit la vremea lui și probabil că de asta nimeni nu mai construiește piramide în zilele noastre. Bunicii nostri au fost fericiti cu ce au avut ei, chiar dacă fericirea lor se definea atunci, în alți termeni.

Nu pot spune același lucru și despre noi, căci îmi amintesc de vremea când mi-am renovat eu apartamentul. Da, pe vremea mea, cum s-ar spune – expresie folosită de noi, ăștia mai tineri, într-un mod apăsat și cu subînțeles. Pentru că vremea noastră nu a trecut încă, dar lucrurile se schimbă cu viteza luminii de la o zi la alta, astfel încât ce a fost ieri e deja depășit azi. Așa că, pe vremea mea, am colindat prea multe magazine, însoțită de un copilaș de un an și un pic și de încă unul care se cocea în mine, pentru a îmi cumpăra tot ce aveam nevoie ca să îmi transform casa în acasă. Îmi place să observ și să mă implic în construcția și amenajarea unei locuințe. Încă ador să ating pereți care spun povești, să simt mirosul de vopsea proaspătă, sau gresia rece în mainile mele, înainte să o aleg pentru a îmi înnobila casa. Îmi plac toate, dar pe vremea aceea aș fi dat aproape orice ca să nu fie nevoie să mă plimb prin magazine de bricolaj. Pentru că ceea ce e o pasiune poate deveni împovărător atunci când primești prea mult și sigur e prea mult atunci când ai de amenajat câteva camere și o ofertă uriașa în față. Astfel că n-am reușit să simt pe deplin gustul placut al acestei experiențe, deși am intrat în ea cu entuzism și la fel am și ieșit. M-au mai salvat, într-adevar, vreo două comenzi on-line, dar era nebunie și cu acestea pentru că nu găseam tot ce îmi doream într-un singur loc și să fac câte o comandă pe produs nu era chiar avantajos. Plus ca nu toate produsele erau disponibile online și nici nu aveam încredere mereu în ce vedeam într-o fotografie. Totul ca să aud acum că exista un magazin online de materiale de construcții – Casa de Comenzi Online Vindem-Ieftin.ro – care comprimă pașii pe care i-am facut eu, într-unul singur și la un preț mult mai bun. Se numește vindem ieftin pentru că vinde mai ieftin decât producătorii – și propune, astfel, un concept unic în România, prin faptul că tratează fiecare client în funcție de ce dorește să cumpere și aduce produsele rapid, direct de la producător la client . Cam departe de ce era pe vremea bunicilor. Sau nu?

Poate că nu, pentru că ce îmi place cel mai mult la ei este că, deși născut într-o lume modernă, pentru oameni moderni și ocupați, site-ul, aduce un strop din acel ceva special al bunicilor și străbunicilor nostri. Nu oferă prețuri fixe, pentru că acestea sunt negociabile în funcție de cantitatea comandată și are o rubrică specială, unde ești invitat să scrii ce îți dorești, sau ce ai nevoie. Dincolo de asta, magazinul oferă oferă timp pentru că noi nu mai suntem – sau suntem prea puțini – oamenii care să trăiască o experiență minunată cumpărând direct de la producător ce avem nevoie, pentru că producătorii nu mai sunt la fel de accesibili precum erau, iar treaba asta se dovedește a fi, în acest prezent, un maraton la finalul căruia ne putem trezi epuizați. Și pentru că noi nu ne mai construim casele cu mâinile proprii, în timp ce copiii se joacă prin gropile proaspăt săpate, adăugând și ei fie chiar și o pietricică mică, la fundația locului ce îi va adăposti într-un viitor, pe ei și pe poveștile lor. Nu, nu mai suntem și asta e perfect în regulă, pentru că suntem oamenii vremurilor noastre și alegem să facem altceva cu timpul nostru, iar când dorim să construim sau să ne renovăm locuința, putem să folosim un site oferă tot ce avem nevoie pe partea de materiale de construcții, de la țiglă metalică și tencuială decorativă, până la gresie și faianță, jardiniere, piatră decorativă sau panouri solare. Pentru un plus de încredere, oamenii propun și o campanie drăguță, în urma căreia clienții pot observa mai mult decât simple fotografii, cum era pe vremea mea. Cum? Prin recenzii video, în care clienți normali, ca oricare dintre noi, ne prezintă experiența lor cu site-ul și produsele cumpărate. E bine, zic eu, să facă altcineva treaba grea, în timp ce noi ne bucurăm de partea frumoasă, construind case și povești noi și dându-ne timp, uneori, să ne amintim și de farmecul celor vechi.

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

Sursa foto – Vindem-ieftin.ro

5 thoughts on “A fost odată o casă…

  1. Ce frumos ai scris!

    Like

  2. Foarte frumos! am retrait imaginile cu ochii mintii si mi-a adus aminte de copilarie si de casa bunicilor de la tara, pe care acum, nu o mai vad cu ochii de atunci.

    Liked by 1 person

    1. Multumesc mult! Ma bucur ca ti-a placut.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close