Am intrat în clasă, am salutat copiii și le-am zâmbit. Apoi, după o scurtă introducere, am scris cu creta, pe tablă, cuvintele demos și kratos și, în dreptul fiecăruia, popor, respectiv putere. I-am întrebat apoi ce înseamnă democrația și mi-au răspuns rapid – puterea poporului – după care au început să despice firul în patru și au ajuns la concluzia că vorbim despre democrație atunci când fiecare om are o putere reală asupra modului în care statul funcționează. Implicit, asta însemna și ca drepturile omului să fie respectate. Am cerut apoi exemple de țări democratice și când am menționat eu România, ei au început să râdă. Se organiza, pe vremea aceea, un referendum și, cumva, prin acesta ei înțelegeau doar nemulțumirea oamenilor și, deci, proasta funcționare a democrației. De petiții online nu auziseră, iar eu înghițeam în sec, printre râsetele lor și ploaia de întrebări și glume care apăruse, repetându-mi în gând și rostind apoi apăsat, cu voce tare: Copii, așa cum v-am mai spus, nu discutăm politică la ora de Cultură Civică, pentru că nu e nici legal și nici corect față de voi să facem asta. Fiecare om are dreptul la propria opinie politică și nu e corect să fie influențat de alții.

S-au liniștit și i-am întrebat cum cred ei că se poate realiza democrația. Au tăcut. Tăcerea aceea m-a întristat. Știau atât de multe despre ce se întâmpla în țara noastră. Atât de multe că sunt aproape convinsă că știau mai multe decât mine care sunt pasionată de istorie, dar nu și de politică. Ochii lor scăpărau de furie și dezgust. Aveau deja o părere foarte clară despre tot și despre cât de lipsiți de speranță suntem. Știau atât de multe… și totuși, nu știau nimic. Atunci când le-am vorbit despre vot au rămas, pur și simplu, cu gura căscată. Le câștigasem simpatia. Mă credeau, dar le era greu să mă creadă până la capăt. Cumva, nu înțelegeau cum faptul că un om merge la vot ar putea schimba ceva, orice, sau cum faptul că un altul nu merge la vot ar putea să aibă consecințe asupra întregii țări și, implicit, a fiecăruia dintre noi; nu înțelegeau legătura dintre vot și democrație.

Le-am vorbit despre democrația în formă pură. Aceea în care fiecare om ajunge, pentru o perioadă de timp, la conducerea statului. Au fost de acord cu faptul că suntem prea mulți pentru ca așa ceva să se poată realiza în zilele noastre. Le-am spus apoi că în această situație, în care e imposibil ca fiecare cetățean al unei țări să ajungă la conducere, oamenii aleg reprezentanți. Un grup de oameni alege un om sau mai mulți, pentru a reprezenta interesele tuturor și pentru a îi conduce. La fel cum și ei au ales un șef al clasei. Le-am mai spus că acest reprezentant este ales prin vot secret și liber-exprimat. Secret, pentru că a știi pe cine a votat un om, sau altul, nu e o informație necesară, deoarece, la final, cel ales nu îi reprezintă doar pe cei care l-au votat, ci pe toți oamenii din acel stat. Liber- exprimat pentru că fiecare om are dreptul să aibă o părere a sa și nimeni nu ar trebui să îl influențeze.

Discuția a mai continuat, fără vreun fel de glumă, de data aceasta La final, părea că toți au înțeles destul de bine ce am dorit să le transmit și asta m-a bucurat

Mi-am amintit de această poveste în contextul în care, azi, trebuie să povestesc despre democrație. Pentru mine, deomocrația înseamnă tot ce am spus mai sus sau, cu alte cuvinte, respectarea drepturilor omului, inclusiv libertatea. Libertatea de a alege, libertatea a fi fiecare așa cum este și de a fi reprezentat într-un mod corect… Democrația se exercită prin vot. Votul e un drept. Libertatea e un drept. A avea un drept nu înseamnă să ți se cuvină ceva, pur și simplu, ci înseamnă, deopotrivă, responsabilitate. Din punctul meu de vedere cei care renunță la dreptul la vot, renunță, cumva, și la democrație. E, însă, doar o părere personală.

Nu ne plac felul în care suntem conduși, sau opțiunile pe care le avem atunci când mergem la vot? Asta ar putea să fie o problemă, dacă nu am trăi într-o democrație. Trăim însă în una și avem drepturi. Doar că nu le și exercităm.

Cum să încurajăm democrația? Răspunsul e simplu. Prin educație. Educație civică pentru adulți dar, în primul rând, pentru copii, deoarece ei sunt adulții de mâine. E evident că genul acesta de educație lipsește și nu mai dau eu acum exemple memorabile. Cert e că, înainte să râdem despre cum unii habar n-au de niciunele, am putea să le explicăm noi. Sunt mulți care nu înțeleg concepte de acest gen și nu e neapărat vina lor. Istoria și Cultura Civică sunt predate, în prea multe cazuri, într-un mod greșit. Istoria e importantă și nu zic asta pentru că am fost eu profesoară de istorie, într-un trecut ce pare din ce în ce mai îndepărtat. Istoria e importantă pentru că trecutul ne ajută să înțelegem mai bine prezentul, dar e normal ca elevul să ajungă să deteste această disciplină, dacă tot ce facem e să îi cerem să memoreze ani și evenimente. Istoria trebuie înțeleasă și nu memorată. Directivele din programe sunt bune. Practica e total diferită. Despre Cultură Civică nu pot spune prea multe, pentru că am susțiunut doar câteva ore, dar cred că sunt lacune destul de multe, dacă privim în jur și vedem ce cunosc elevii și, mai apoi, adulții. Exercițiile practice, analizele pe surse, dezbaterile, jocurile de rol… Toate înseamnă mai mult decât învățarea pe dinafară a anilor de domnie sau a altor date fixe.

Nu în ultimul rând, pentru a învăța ce înseamnă democrația, un copil trebuie să o și trăiască. Să o trăiască încă din familie și, apoi, în școală. Să fie respectat, să fie lăsat să aleagă pentru el, să fie ascultat; să fie liber, unde libertatea înseamnă să faci orice dorești, fără a îi deranja pe alții, deci să aibă și responsabilități, explicate însă pe înțelesul lui.

În acest sens, pentru copiii mici am descoperit recent o carte, care se numește Toți ne naștem liberi. Declarația Universală a Drepturilor Omului în imagini. În ceea ce îi privește pe adulți, ei pot citi manuale școlare, orice carte de Istorie și/sau Cultură Civică, dar și articole din spațiul online, atent selectate, bineînțeles. Un exemplu bun este siteul Democracy Mania, unde găsim multă informație despre cum și de ce să ne implicăm în viața comunității.

Într-un final, fiecare om are dreptul să aleagă, dar nu și să pretindă. Putem să alegem să nu citim, să nu mergem la vot, să închidem ochii, să ne fie rușine cu țara noastră – și, implicit cu noi, căci suntem parte din ea – sau putem să alegem să ne implicăm, unde implicarea nu înseamnă neapărat să devenim experți în politică și altele asemenea, ci să ne asigurăm că avem un minim de informații corecte, obiective, dar și să fim conștienți de puterea noastră care e mare chiar și – sau mai ales – atunci când alegem să nu facem nimic.

Articol scris pentru SuperBlog 2019.

Sursa foto: Democracy Mania