Primele zile de toamnă, în București, le-am petrecut într-o cameră mică și întunecoasă, dintr-un apartament aflat în Drumul Taberei. Locuiam cu chirie, împreună cu alte două fete de care mă despărțeau câțiva ani și multe alte lucruri, motiv pentru care, atunci când eram acasă îmi petreceam majoritatea timpului în camera mea, aspect care era destul de deprimant. Camera avea un balcon plin – dar foarte plin – cu vechituri, în care intram doar cât să deschid fereastra, pentru a aerisi, iar în fața balconului se aflau vreo trei copaci mari. În mod normal îi apeciez pe aceștia din urmă, dar în acest caz era o combinație tare nefericită, deorece nu exista niciun moment al zilei în care să nu fie nevoie să aprind becul. Razele soarelui nu intrau aproape deloc prin geamurile vechi și mici. Intra însă frigul și, în consecință, am petrecut acolo cele mai friguroase zile de toamnă – știți, zilele acelea în care afară e frig și apa fierbinte încă nu a început să curgă prin calorifere – dar și cele mai grele ierni. Încă îmi amintesc cum mama îmi adusese cu trenul o plapumă din lână, groasă și grea, și cum mie mi s-a părut o nebunie că face asta. Totuși, i-am mulțumit atunci când a venit iarna și frigul intra prin pereți ca și cum aceștia n-ar fi fost deloc. Cu tot cu plapumă însă, eram și mai deprimată. Acum mă aflam într-o camera mică, întunecoasă și rece.

În scurt timp, aveam să aflu că se poate și mai rău. Nu din toate punctele de vedere, deoarece multe aspecte s-au îmbunătățit considerabil atunci când m-am mutat împreună cu soțul meu într-un alt apartament, tot cu trei camere și tot în Drumul Taberei. Avea și acela camera întunecoase, dar cele mai multe erau puternic luminate natural și asta făcea diferența. Frigul însă a ajuns la un alt nivel acolo, pentru că toamna și iarna nu era doar rece în casă, ci bătea vântul de-a dreptul. Dacă era vreo furtună și eram singură acasă îmi era pur și simplu frică. E drept că nu eram eu cine știe ce curajoasă, în general, dar geamurile vechi și proaste încurajau formarea unui fel de vâjâit puternic – care se auzea mult mai tare în casă decât afară – și a unui curent de aer rece teribil. Citisem la un moment dat un articol în care se povestea despre faptul că doar la români există așa ceva, în încercare de a ironiza bunicile care mereu au grijă să nu ne tragă curentul. Cred însă că dreptatea e de partea lor, a bunicilor. Curentul acela chiar e real – l-am cunoscut eu bine –  și sunt convinsă că, din nefericire, încă mai există prin unele apartamente din București și nu numai.

Am cumpărat, pe vremea aceea, tot felul de garnituri pe care le lipeam, fără success la geamuri. Pe lângă ele puneam și perne, pături sau draperii groase, în speranța că o să fie mai bine. Nu era însă. Deși caloriferele ardeau așa de tare că uneori nici nu puteai ține mâna pe ele și desi noi plăteam foarte mulți bani pe căldura aceea, în casă era foarte frig. Speram însă că, la un moment dat, vom avea un loc cald și frumos, care să fie cu adevărat al nostru. Am făcut un pas înainte spre îndeplinirea acestui vis, atunci când ne-am mutat într-un alt cartier din capătul celălalt al Bucureștiului, într-o grasonieră mare și luminoasă, care părea că a fost făcută special pentru noi.

Mult mai bine îngrijită și aflată într-un altfel de bloc, garsoniera chiar a făcut diferența. Deși tot vechi, ferestrele și ușa de la balcon erau duble și suficient de puternice cât să nu bată vântul în casă, iar pereții nu mai păreau din hârtie. Puteam să mă apropii de fereastră și să privesc o furtună fără să-mi fie teamă că mă trage curentul și, mai mult, în anotimpurile reci, puteam să mă îmbrac ca un om normal și nu ca unul care locuiește pe undeva prin sudul pământului. Acolo, în garsonieră, am renunțat și la plapuma de lână a mamei. O mai foloseam doar pe post de saltea, când aveam musafiri și aveam să scăpăm de ea cu totul în momentul în care ne-am mutat, în sfârșit, într-un apartament al nostru, la câteva blocuri distanță. Interesant e că întreținerea era și ea mai mică, dar n-am dat așa mare atenție acestui aspect. Mi s-a părut normal să plătesc mai puțini bani la o garsonieră decât la un apartament cu trei camere, cum era cel de dinainte. Nu m-am gândit atunci că mai erau și alte aspecte de luat în calcul, dar aveam să le decopăr repede, odată cu noua locuință.

Apartamentul nostru de acum l-am cumpărat prin programul Prima Casă, despre care destul de mulți știm că implică multe hârtii și bătaie de cap. Sau, cel puțin, așa era atunci. Unul dintre documentele importante fără de care nu putem demara procesul era certificatul energetic care m-a făcut atunci să înțeleg câteva lucruri. Pentru a fi acceptată în program, locuința trebuia să se încadreze într-o clasă energetică cât mai apropiată de A. În primă fază ne-am gândit că o să fim tare supărați dacă apartamentul pe care doream să-l cumpărăm nu va trece testul, dar, în scurt timp, amintindu-ne de frigul îndurat în trecut, ne-am dat seama că ce se întâmpla era bine. Pentru că, dincolo de orice aspect, nu ne doream să locuim într-un apartament în care să ne simțim ca afară și pentru încălzirea căruia să plătim o mulțime de bani în zadar. Am avut însă noroc și blocul nostru se încadrează în clasa B. Acesta nu e idealul, dar eu nu pot să nu observ evoluția pentru că, aici, stau iarna în tricou, rareori cu un pulever subțire, și asta fără să țin căldura pornită la maxim. În mod paradoxal, plătim acum pentru întreținerea unui apartament cu trei camere, în care locuim patru oameni, mult mai puțin decât plăteam pentru cel cu trei camere din Drumul Taberei, pe vremea când eram doar doi. Am înțeles acum că cele două apartamente în care am locuit la început erau încadrate într-o clasă energetică nu tocmai ok, cel mai probabil mai jos de D. Adică aceea în care investești foarte mulți bani pentru încălzirea unui loc care pur și simplu nu poate fi încălzit. Garsoniera se afla, probabil, în clasa C pentru că blocul nu era reabilitat termic.

Acum, nu știu exact cum e la clasa A, dar cunosc oameni care pornesc căldura doar când afară sunt temperaturi cu minus și asta nu pentru că ar fi ei prieteni cu frigul, ci pentru că, pur și simplu, e cald în casă. Dincolo de faptul că în general, limitarea consumului de energie artificială poate să însemne doar ceva bun, costurile de încălzire a unei astfel de locuințe sunt considerabil mai mici. Nu mai vorbim de confort. Noi, cel puțin, ne simțim bine chiar și aici, în locuința noastră încadrată în clasa B. Spre exemplu, copiii nu poartă șosete prin casă și își petrec majoritatea timpului jucându-se pe covor, iar de curent n-au auzit în viața lor – bine, e posibil să fi auzit când am vizitat-o pe bunica mea, dar n-au acordat atenție  prea mare și au uitat repede. De neprețuit însă sunt acele momente în care stăm cu toții la fereastră și privim viscolul, vântul sau ploaia care nu pot să ne atingă. Mai ales toamna, când suntem supărați că s-au terminat zilele călduroase de vară, căldura dinăuntrul casei noastre nu ne încălzește doar trupul, ci și sufletul. Presupun eu că asta înseamnă să fii cu adevărat acasă – să îți fie cald și bine și să simți că nimic din ce e neplăcut afară nu poate pătrunde prin pereții casei tale; să te simți în siguranță.

În concluzie aș spune să nu subestimați niciodată importanța unui certificat energetic și, prin urmare, să acordați mare importanță alegerii auditorului energetic. Dincolo de faptul că, legal vorbind, un astfel de certificat e obligatoriu, el vă poate ajuta să faceți diferența dintre acasă și orice altă casă. Pentru că acasă înseamnă căldură și siguranță, iar căldura nu ar trebui plătită scump și nici irosită.

Articol scris pentru SuperBlog 2019

Sursa foto: avizez.ro