Luni

Mă trezesc cu capul greu, pe la 7:20, deci prea târziu. Iar am uitat că după duminică urmează o nouă săptămână și am stat, până târziu, cu soțul meu la un pahar cu vin. Copiii simt că sunt obosită și fără chef de nimic și se comportă în consecință – nu vor să mănânce, să se spele, să se îmbrace. Soțul meu reușește să fie gata la timp și iese fericit pe usă, în timp ce eu rămân să port negocieri cu copiii, urmând să îi duc la grădiniță cu un taxi. Nu îndrăznesc să chem mașina înainte să ne încălțăm pentru că știu că și acolo voi avea de dus o luptă grea și lungă. Se dovedește însă că fac o greșeală pentru că apoi îmi ia zece minute să găsesc una, timp în care copiii se supără și mai tare pentru că sunt încălțați și îmbrăcați, deci le e cald și se plictisesc. Într-un final, în timp ce cobor cu liftul, îi scriu repede șoferului un mesaj în care îl anunț că în mașină vor fi doi copii mici. Poveste lungă. Varianta scurtă e că am acceptat că nu toți șoferii iubesc copiii și prefer să evit momentele neplăcute. Fix de data aceasta am norocul de a scăpa de un astfel de moment – șoferul anulează cursa. Mai durează încă vreo cinci minute până găsesc altă mașină, iar afară plouă, dar măcar e mai răcoare ca în casă. Până la urmă, reușim să urcăm, dar în timp ce încerc să mă strecor în spațiul mic cu Maria în brațe – șoferul era un pic mai plinuț – fetița atinge cu picioarele ude și murdare spătarul scaunului din față. Tudor observă și zice cu glas tare – Maria a murdărit scaunul! Șoferul se uită urât la noi, iar pentru mine deja devine clar că nu e cea mai bună zi a mea.

Ajungem, până la urmă, la grădiniță, după ce negociez cu domnul să mai meargă câteva sute de metri în plus. GPS-ul nu localizase bine adresa. Acolo,  încep o nouă rundă de negocieri cu copiii. Se pare că nici azi nu doresc să rămână singuri la grădiniță.

Marți

Mă trezesc în formă, pe la 6.30. Soțul meu are o întâlnire în cealaltă parte a orașului, deci nici azi nu ne duce el cu mașina, iar după ziua de ieri am decis să folosesc RATB-ul. Cât poate fi de rău?

Reușim să ne mobilizăm și plecăm pe la 7.30 de acasă. Nu e departe stația de autobuz, dar știu sigur că vor găsi copiii o mulțime de lucruri interesante în drum și vom parcurge un drum de 10 minute în 30. Fix așa se întâmplă, dar sunt mulțumită pentru că am anticipat asta. Îmi dispare însă entuziasmul atunci când autobuzul trece fix prin fața noastră și noi nu reușim să urcăm în el. Doar dacă am fi ajuns cu un minut mai devreme… Așteptăm încă 15 minute pentru următorul. Urcăm, într-un final, și găsim și loc liber, dar copiii încep să se certe pentru că amândoi vor să stea la geam. Reușesc să îi împac, dar privirile ucigătoare ale oamenilor din autobuz mă săgetează minute bune după ce conflictul s-a stins. Îmi validez cardul de călătorii și constat cu dezamăgire că am folosit-o pe ultima – deci trebuie să găsesc o casă de bilete, dacă vreau să mă întorc tot cu autobuzul – în timp ce Maria scoate, cu inocența caracteristică vârstei, o pungă goală de chipsuri dintre scaune. Amândoi încep să vorbească despre oamenii care aruncă gunoaie. Discuția e destul de interesantă, dar nu știu cât o apreciază și ceilalți călători.

Răsuflu ușurată când, într-un final, vine vremea să coborâm. E și asta o aventură, pentru că trebuie să ne facem drum până la ușă și e destul de greu să îți ții echilibrul când ți un copil cu o mână și unul cu alta. O doamnă drăguță decide să o ia pe Maria în brațe, fără să întrebe înainte, ca să mă ajute. Fetița se sperie când se vede luată pe sus de o necunoscută și începe să plângă. Acum trebuie să o duc eu în brațe și să îl liniștesc și pe Tudor, căci doamna a trecut să-l ajute pe el, dacă Maria nu a dorit. Scăpăm, până la urmă. Coborâm și, după încă vreo cinci minute de mers pe jos, ajungem la grădiniță. Maria, încă speriată de momentul din autobuz,  nu vrea să se desprindă de mine. Tudor nu se lasă nici el mai prejos, dacă o vede pe surioara lui astfel.

Miercuri

Ne trezim la 7 și reușim, în sfârșit, să ne mobilizăm în așa fel încât să mergem împreună cu soțul meu. E mai bine ca în alte zile, doar că ne grăbim un pic, să nu mai întârziem și azi. Mă strecor cu greu în locul meu strâmt dintre cele două scaune ale copiilor. Locul din față este ocupat de un colet, iar eu mut rucsacele de la un copil la altul pentru că n-am unde să le pun și ei se plâng că n-au loc de ele. Mă îngrozesc la gândul că în curând urmează și o vacanță și iar vom sta ca sardinele în mașină, printre bagaje. Reușesc, până la urmă, să mă înțeleg cu copiii și ne relaxăm cu toții. Ei privesc pe geam și ne întreabă tot felul de lucruri. Timp avem berechet, deoarece mașina mai mult stă decât merge, iar cea mai interesantă discuție se dovedește a fi chiar cea despre fumul acela care iese din țevile mașinilor. Soțul meu le povestește cam care e treaba cu noxele și poluarea, în timp ce eu visez frumos în mintea mea la o mașină electrică și o lume mai curată.

Ajungem, într-un final,  la grădiniță. Nici de data asta nu e chiar bine pentru că soțul meu e grăbit, iar copiilor nu le plac despărțirile rapide.

Joi

Ne trezim pe la 7.30, dar soțul meu merge cu un coleg la muncă și ne lasă nouă mașina, deci e bine. Sunt destul de relaxată, nu pun presiune pe copii și reușim să ne mobilizăm la timp. Ajunși la mașină constat, cu dezamăgire, că unul dintre scaunele copiilor este în portbagaj. Îmi ia vreo 15 minute până reușesc să îl montez, timp în care mă enervez destul de tare. Mașina nu are ISO Fix.

În timp ce încerc să ies din parcare, lovesc ușor mașina din spate. E mașina unui vecin destul de recalcitrant. Nu mai mergem la grădiniță deloc în ziua aceea, dar mergem la un hypermarket, dacă tot am ieșit din casă. Cumpărăturile mă binedispun. Până ajung la mașină și constat că am doar două mâini cu care să țin doi copii și cumpărături, dar și să deschid portbagajul. Apoi, mai descopr că trebuie să ajung și la benzinărie. Pornesc spre aceasta, în timp ce mă rog în gând să nu rămân cu mașina plină de copii și cumpărături în stradă.

Vineri

Mă trezesc pe la 5, entuziasmată. Azi primim pentru testare noul Honda CR-V Hybrid. Va conduce soțul meu. E mai safe, după întâmplarea de ieri, dar cu sistemul Honda Sensing de detectare a pericolelor ce ar putea fi trecute cu vederea în timpul deplasării, cred că aș putea conduce fără probleme și eu.

 Copiii se trezesc și ei și suntem gata cât ai zice pește. Entuziasmul face minuni, iar noi profităm de faptul că cei mici sunt fascinați de noua mașină – e destul de frumoasă – pentru a monta scaunele lor. În mod absolut surprinzător, eu termin înaintea soțului meu. Honda CR-V Hybrid are ISO Fix.

Îi așezăm în scaune și, apoi, descopăr că pot intra cu ușurință la locul meu, ba chiar stau confortabil. Nu e cazul acum acum de bagaje, dar nu pot să nu constat că mașina e foarte spațioasă și deci perfectă pentru o viitoare vacanță în patru.

Nu prea mai suntem atenți la ce se petrece în afara mașinii pentru că e suficient de interesantă ea și ne protejează bine de zgomotele din trafic. Totuși, soțul meu le amintește copiilor de discuția de zilele trecute, despre poluare,  și le povestește despre tehnologia Honda Hybrid. Copiii aplaudă, în timp ce tati le explică cum această mașină are avantajul de a nu polua în mod inutil aerul, când mergi cu 20 de km/h, adică aproape la fel de repede ca melcii noștri din acvariu. Apoi, când ai nevoie să mergi mai tare și treci pe motorul pe benzină 2.0 litri i-VTEC  produci oricum mai puține noxe, comparativ cu alte mașini și, desigur, consumi mai puțin.

În timp ce el vorbește, eu observ mai multe detalii interesante, cum ar fi faptul că scaunele sunt încălzite și au suport lombar, că putem să punem mai mult de un smartfone la încărcat, sau că mașina e dotată cu destul de multe spații de depozitare.  Încep să îmi dau seama că îmi va fi destul de dificil să renunț la ea și pornesc o căutare de oferte Honda pe internet. Descopăr acolo și că pot deschide portbagajul fără sa imi folosesc mâinile (!), alături de o mulțime de alte minunății.

Ajungem la grădiniță mult prea repede – nu, nici chiar Honda nu face minuni din acest punct de vedere, deci nu a eliminat aglomerația din București, dar timpul trece mai ușor când îl petreci într-o mașină frumoasă. Copiii se despart cu greu de mașină – deci nu de noi- , dar rămân fără probleme la program prelungit  (!). Asta pentru că doresc să se întoarcă acasă tot cu tati și – mai ales – Honda CR-V Hybrid. 😊

Concluzii

Detaliile contează. Ne fac viața mai ușoară și mai frumoasă.

Niciodată nu e prea devreme să îi învățăm pe copii despre cum putem proteja mediul în care trăim și pe noi; niciodată nu e prea târziu să începem să acționăm în acest sens.

Traficul din București devine mai puțin important atunci când te simți bine în mașina cu care mergi.

Când părinții sunt relaxați, copiii sunt mai cooperanți.

După deja două articole de acest gen, devine evident că trebuie să-mi cumpăr o Honda.

Articol scris pentru SuperBlog 2019, inspirat din fapte reale în proporție de 80%. 🙂

Sursa foto – Honda.ro