Despre tristețe, recunoștință și o carte deosebită

Promisiunea 0

Se joacă împreună pe covor. Sunt mici și frumoși. Maria doar ce s-a trezit, are părul cifulit după somn și ochii mici. Tudor e entuziasmat, dar într-un fel aparte. Ca niciodată, a întrebat-o pe surioara lui dacă vrea să se joace împreună cu el. Ea i-a răspuns da și au început să se joace liniștit și frumos. Momentul e magic.

Eu îi privesc, în tăcere, de pe balcon. Din când în când, mai arunc un ochi pe Facebook – e momentul meu liber. Derulez repede pentru că telefonul mi-a fost invadat de tot felul de postări și articole despre Revoluție. Nu le citesc. Am ales să trăiesc în ignoranță zilele astea. Spiritul Crăciunului nu prea m-a prins, am fost mai degrabă deprimată în ultimul timp și genul acesta de lectură îmi agravează starea nu tocmai bună. Derulez repede, dar la un moment dat o imagine îmi captează atenția. Degetele îmi rămân în aer și privesc o fotografie cu doi copii mici – un băiețel și o fetiță. Am fost mereu o persoană – prea – empatică, dar de când sunt mama tot ce e urât și are legătură cu copii mă afectează și mai tare, cum nici nu credeam că se poate. Când mai apar și în pereche, băiat și fată, deja e inimaginabil de greu de dus…

Privesc copiii murdari și triști din fotografie și nu pot să nu citesc ce scrie în dreptul lor. Nu sunt din prezentul nostru, ci dintr-un trecut – nu suficient de – îndepărtat și urât. Îi privesc pe ei și-apoi îi privesc pe copiii mei care se joacă liniștiți pe covor. O data și încă o dată și de încă multe alte ori, în timp ce mă cuprind tristețea și furia. Nu voi reuși niciodată să înțeleg sau să accept faptul că în lumea asta e nevoie să sufere copiii.

Încerc să-mi spun că întâmplarea aceea a fost acum mult timp, dar – după cum bine știți – Facebook-ul citește gânduri și până seara îmi tot apar știri urâte care au ca subiect principal copiii și se întâmplă în prezent. Nu sunt la nivelul îngrozitor al primului articol, dar sunt sigură că genul acesta de comparații nu diminuează suferința celor ce au trăit, sau trăiesc vreun coșmar.

Îmi iau copiii în brațe. Le zâmbesc și le spun că îi iubesc, deși pe dinăuntru sunt foarte tristă. Mă gândesc la cât de inocenți sunt și la cum nu au habar despre cât de îngrozitoare poate să fie uneori viața. Mă gândesc cu frică la faptul că, la un moment dat, vor afla. Mi-aș dori să nu afle niciodată, dar știu că nu e posibil. Mă gândesc la multe și tot încerc să îmi opresc gândurile. Chipul lor, mâinile lor mici și ochii strălucitori și plini de viață mă ajută să mă ancorez în prezent. În prezentul acesta în care eu și ei și noi suntem bine. Îmi amintesc de faptul că există o sărbătoare a americanilor care îmi place tare. E vorba despre Ziua Recunoștinței și, odată cu ea, îmi răsare în minte gândul că ar fi frumos să fiu recunoscătoare. Nu agreez deloc ideea conform căreia ar trebui să fim fericiți doar pentru că altoara le-a fost sau le este mai greu decât ne este nouă. De fapt, nu agreez deloc comparațiile de acest gen, astfel că recunoștința despre care vorbesc nu e în ideea în care să fim recunoscători pentru că avem ce mânca, în timp ce alții nu au ce pune pe masa. Nu, nu în felul acesta, ci deschizând ochii cu adevărat și privind la noi și în jurul nostru pentru a vedea lucrurile sau întâmplările bune de care sunt înconjurați. Independent de ce se întâmplă la alții. Eu, spre exemplu, sunt recunoscătoare pentru că azi copiii mei s-au jucat frumos împreună, sau pentru că dimineața beau un fel de cafea fierbinte pe balconul meu drăguț; pentru că citim povești ținându-ne în brațe, sau pentru că în acest moment stau confortabil pe un fotoliu, într-o casă călduroasă,  și scriu un articol cam trist la lumina instalației din brad; pentru că soțul meu a făcut un efort uriaș să caute un anumit cadou pe care mi-l doresc de Crăciun, iar eu m-am simțit iubită când l-am văzut astfel, sau pentru că în seara asta am mâncat Nutella pe pâine și mi-a plăcut; pentru lucruri aparent banale, pe care le luăm de bune, în fiecare zi, sau pentru momente cu adevărat magice.

Da, cred că e bine să fim recunoscători, făcând o retrospectivă a zilei, săptâmânii, sau chiar a anului, căutând acele momente speciale în care ne simțim sau ne-am simțit bine. Cui anume suntem recunoscători e mai puțin important. Fie că e vorba de Oamenii care ne înconjoară, de Dumnezeu, de Univers, sau de Noi înșine, cel mai important e sentimentul acela de mulțumire, când alegem să vedem cu adevărat ce e, sau ce a fost bun, în cele mai mici detalii.

Ca o coincidență plăcută – sau poate nu chiar coincidență, dacă ne amintim de puterile magice pe care le are Facebook – fix azi am primit un colet cu cărți. Printre multe povești pentru copiii mei s-a aflat în acest colet și una pe care nu am cumpărat-o pentru acum, deși tot pentru cei mici a fost scrisă. Am citit descrierea ei pe net și nu am simțit-o ca fiind potrivită pentru ei . Sunt încă prea mici. Totuși, mi-am dorit să o citesc eu și am cumpărat-o. Se numește Promisiunea și este despre două surori, prizoniere la Auschwitz, care și-au promis că nu se vor despărți și vor trăi. Povestea este adevărată și are un final fericit. E scrisă frumos și mă gândesc acum că am citit, împreună cu copiii mei, povești mai înfricoșătoare ca aceasta, deci, teoretic, aș putea să le-o citesc pentru că, referindu-mă strict la ce scrie în carte, ea nu e o poveste de groază, ci o poveste despre o luptă care a fost câștigată. Nu pot însă, pentru că, spre deosebire de celelalte, eu știu despre aceasta că este adevărată și sigur sunt prea mici ca să afle așa un adevăr. Zâmbesc totuși, atunci când mă gândesc că din ceva atât de teribil s-a născut așa o minunată carte pentru copii. Zâmbesc și, din nou, îmi dau seama că binele există, dacă alegem să îl vedem. Asta nu înseamnă să închidem ochii atunci când se întâmplă ceva rău, ci să menținem un echilibru și să mai privim și în alte direcții, bucurându-ne de ce e frumos. Chiar și când suntem triști.

Prin urmare, fiți reunoscători. Pentru orice. Iar atunci când vă simțiți puternici, amintiți-vă și citiți și despre partea mai puțin frumoasă a lumii. Cartea de mai sus e de la Editura Cartemma, o editură cu cărți deosebite; povești frumoase, sau cărți care invită la cunoaștere, conștientizare, empatie… Pe unele le avem deja, pe cele mai profunde le voi cumpăra într-o zi, când vom mai crește puțin, și vorbesc la plural pentru că nu doar ei, ci și eu trebuie să mai cresc și să învăț să vorbesc și despre astfel de subiecte.

La final, sunt recunoscătoare și pentru faptul că cei doi copii ai mei sunt liberi să plângă pentru ceea ce unii ar numi prostii, cum ar fi faptul că fiecare își dorește să intre primul în lift și doar unul reușește. Nu pot să nu sper să aibă cât mai multe astfel de motive de plâns, iar pe restul să le cunoască doar prin cărți.

Sursa foto – Cartemma.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close