Am spus că voi scrie mai mult despre cărți pentru copii, dar doar ce am terminat o carte pentru oameni mari și nu pot să nu scriu despre ea.

Sunt subiectivă atunci când spun că nu m-a prins foarte tare stilul în care este scrisă, dacă pot să îi spun așa. Cuvintele nu curgeau ușor în mintea mea, unele fraze mi se păreau greoaie, iar pe alocuri am intuit destul de bine ce urma. Sunt sigură însă că e o treabă ce ține doar de gusturi pentru că, altfel, am citit doar de bine despre această carte. Plus că, dincolo de aceste aspecte, mi s-a părut și mie o carte bună și chiar dacă am așteptat finalul cu doar un minim de curiozitate – pentru că îl bănuiam – am continuat să o citesc, depășind preț de vreo trei nopți ora la care ar fi trebuit să fiu în pat. De ce? Pentru că mesajele și revelațiile cuprinse înăuntrul acestei cărți mi s-au părut tare prețioase. Dincolo de descoperirea unei povești de viață, m-au ajutat să mă cunosc mai bine pe mine, ca fiică, dar și ca mamă, pe părinții mei, dar și pe alți părinți și copii. Am învățat cât de surprinzător de ușor este să cazi în anumite capcane, cât de mult te afectează trecutul și cât de puțin iese în evidență acest aspect; cât de mult suntem copiii părinților noștri și continuăm să fim chiar și când avem noi copii; cât de cruntă e orice bătălie, chiar și – sau mai ales – înăuntrul unui om care se poartă urât dar și cât de subtile și aparent normale sunt semnele unei tragedii, mai ales când vorbim despre un copil.

Spunea un om – sau mai mulți – că atunci când avem copii, ei au darul de a scoate tot ce e mai bun din noi, dar și ce e mai rău, la suprafață. Dacă sunt multe rele pe care le-am tinut bine ascunse, atunci când avem copii ne vom confrunta, vrând-nevrând, cu ele. Ideal ar fi să nu fie. Mă îndoiesc însă de faptul că ar exista idealul. De cele mai multe ori apare cel puțin o fantomă a trecutului. Cu ea putem să luptăm conștient, sau putem să îi negăm existența și, inconștient, să revărsăm totul asupra copiilor, forțându-i să poarte o povară care nu este a lor și care îi poate distruge.

Despre o astfel de tragedie vorbește această carte și surprinde, mai ales, prin normalul pe care îl prezintă. Pentru că deși multe sunt duse la extrem în această carte, sunt și pasaje întregi care se regăsesc, sau s-ar putea regăsi în orice familie. Citind însă despre ele, atât de clar prezentate, s-ar putea ca unii oameni să poată rupe un fel de cerc vicios în care prea mulți suntem prinși uneori.

Concret, în cartea Tot ce nu ți-am spus, scrisă de Celeste Ng și apărută la Editura Litera, stăm față în față cu drama unei familii. Aparent, lumea toată este întoarsă pe dos în momentul în care unul dintre cei trei copii, o fată, dispare și apoi este descoperită moartă. Povestea este construită în jurul acestei morți ale cărei circumstanțe se doresc a fi descoperite. Prezentându-ne perspectiva și trăirile fiecărui membru în parte, scriitoarea ne arată că, până la urmă, viața lor era deja dată peste cap, cu mult înainte de moartea fetei. Doar că toți se mințeau că le e bine. Nu neapărat pe ei înșiși, cât pe cei din jurul lor. Descoperim visuri neîmplinite, pentru îndeplinirea cărora se depășesc granițe ce nu ar trebui nicicând depășite, frici de copil ascunse în trupuri de adulți și suflete mici de copii care duc poveri uriașe, ascunse însă de ochii adulților.

Pe scurt, e o carte care merită citită; citită de cei care au fost cândva copii și acum au crescut, de părinți, sau de viitori părinți, de profesori, sau educatori, dar și de toți cei care cred că această carte nu este pentru ei. Chiar și dacă au dreptate, tot vor învăța de aici macar și doar cum să fie mai toleranți. Cu toții însă, indiferent din ce postură facem parte, vom rămâne cu iluzia că, dacă suntem mai atenți, mai buni, sau mai onești, am putea împiedica tragediile din propria viață și – de ce nu? – unii chiar vom reuși să transformăm această iluzie în realitate. Dacă ne amintim, bineînțeles, să nu lăsăm nimic nespus.

Sursa foto – elefant.ro