Am mers săptămâna trecută la un fel de curs de karate. Acesta se desfășura într-o sală mare, cu ușile deschise. Părinții puteau sta pe scaune, în dreptul ușilor, și de acolo puteau urmări desfășurarea cursului. În cazul nostru, Tudor urma să participe la curs, iar eu aveam să stau pe scaun, preț de o oră, cu surioara lui mai mică.

Aveam emoții și încă unele destul de mari. Mai întâi pentru că era prima dată pentru băiețel, iar el nu e cel mai sociabil copil. Apoi, pentru că nu știam cum va rezista Maria o oră pe un hol și, nu în ultimul rând, pentru că pur și simplu era ceva nou, pentru noi toți.

Spre surprinderea mea, totul a decurs extrem de bine. Băiețelul s-a integrat minunat, iar fetița, când s-a săturat să stea pe scaun, s-a ridicat în picioare și a început să facă și ea exercițiile pe care le vedea în sală. Deci, toate bune și frumoase, până când am făcut o gafă care m-a pus pe gânduri.

Pentru că sala era mare și erau și foarte mulți copii, nu îl vedeam foarte bine pe Tudor. La un moment dat, au început să meargă și să alerge și mi s-a părut că am contact vizual cu el. I-am zis atunci Mariei „Uite-l pe Tudor!”, am zâmbit și i-am făcut cu mâna. Băiețelul nu a schițat niciun gest, nu știu dacă m-a văzut, sau nu, dar, aproape instant, mâna mi-a înghețat în aer și mi-au apărut în minte o mulțime de întrebări – Ce făceam? La ce mă așteptam când am făcut un asemenea gest? Ce reacție mi-aș fi dorit să aibă băiețelul? Dacă îmi făcea și el cu mâna? Era ok?

În cazul în care vi se pare că exagerez, propun să analizăm situația mai profund. Copilul era la un curs unde un profesor le dădea instrucțiuni, iar el trebuia să fie atent la acele instrucțiuni și la ce se întâmplă în sală. Deci nu la mine, sau la surioara lui. Prin gestul meu, dacă m-ar fi văzut, n-aș fi făcut decât să îi distrag atenția, fapt care sigur nu îi aducea niciun beneficiu. Dacă el s-ar fi uitat la mine și mi-ar fi răspuns, cum l-ar fi privit instructorul? Dacă, distras de gestul meu, nu ar fi reacționat la următoarele instrucțiuni, cum ar fi putut să fie asta ok pentru el? Bine, desigur că poate nu era un capăt de țară, dar asta nu înseamnă deloc că era bine, sau necesar. Copiii au nevoie să știe că suntem alături de ei. Dacă el ar fi fost cel care îmi solicita prezența, era o cu totul altă poveste. El însă nu avea nevoie de mine în acel moment. Eu aveam nevoie să știu că e bine; să-i văd privirea, să-l văd zâmbind, să știu că e bine și pe dinăuntru și nu doar participă la curs și atât. Această nevoie însă, putea aștepta încă vreo 20 de minute. Sunt sigură de asta.

Un alt exemplu, extrem, de data aceasta, l-am observat la un spectacol Zurli. O mămică a stat toată seara cu telefonul în mână și a filmat și fotografiat pe cele două două fetițe cu care venise la spectacol. Dar nu doar că a făcut asta, deranjând pe cei din jurul ei – pentru că n-aveai cum să nu o observi dacă se punea fix în fața ta – a organizat, de fapt, o ședință foto în toată regula. Le punea pe fetițe să stea în anumite poziții – de prea multe ori cu spatele la scenă – ori să danseze într-un anumit fel și altele asemenea. Pe scurt, nu ne deranja doar pe noi, ci nu-și lăsa nici fetele să urmărească spectacolul.

Acum, eu sunt departe de a fi o mamă relaxată cu copii foarte independenți. Dintr-o mulțime de motive, nu susțin ideea aceea cum că trebuie să lăsăm copiii să sufere ca să se învețe cu greul și mi se pare greșit să nu raspundem copiilor atunci când ne cer ajutorul sau o îmbrățișare. Totuși, cred tare că în anumite circumstanțe și de la o anumită vârstă e bine să nu intervenim, mai ales dacă nu suntem invitați să o facem. Eu, spre exemplu, mă joc cu copiii mei în parc și nu sunt genul acela de părinte care stă pe o bancă. Probabil și pentru că Maria doar ce a făcut trei ani, deci e mai mică și a fost și mai protejată, din motive subiective. De asemenea, nici nu cred că în felul acesta se obține independența. Totuși, atunci când ei se joacă cu alți copii, încerc să mă retrag ușor și să nu intervin în joaca lor; să nu-i întrerup, mai ales dacă e evident că n-au nevoie de mine. La cursul de karate m-am lasat pradă emoțiilor. A fost o lecție bună. Poate am mai făcut asta și în trecut, fără să conștientizez. Voi fi mai atentă pe viitor. Cu toții ar trebui să fim, pentru că un copil e cu adevărat uimitor, iar părinții sunt de prea multe ori excesiv de cicălitori și mult prea prezenți în viața copiilor – unii, desigur, pentru că există și extrema cealaltă. Ar trebui să-i lasam să descopere lumea cu ochii lor și nu să le spunem noi ce sa vadă; ar trebui să fim acolo pentru ei, pregatiți să îi susținem în caz de nevoie, dar în liniște, în timp ce îi lăsăm să exploreze nestingheriți. Și ar trebui să avem încredere în ei și, la momentul potrivit, să-i lăsăm să zboare. Pentru că sunt incredibil de puternici și pot. Chiar dacă-s mici.

Acum, nu știu dacă titlul a fost cel mai inspirat. Nu prea îmi place cuvantul trebuie. Cred însă că putem încerca măcar, să le fim alături copiilor fără să îi copleșim, sau sufocăm cu grija noastră. Trăim într-o lume nesigură, care ne facem să avem tendința se a îi proteja mai tare, dar fix de asta este nevoie să le oferim oportunitatea de a învăța să se descurce singuri. Pentru că oricât de tare ne-am dori, nu vom putea să fim lângă ei mereu și nici nu ar fi sănătos să fim.